Scrisoarea adresată bisericii din Laodicea este semnată, printre altele, cu “Cel ce este Amin”, sau pur și simplu cu “Amin”, formulă cu care încheiem rugăciuni, predici, benedicții, cuvânt care sugerează încheiere, încuviințare, sau finalitate. La urma urmei, epistola întreagă este un Amin apăsat, detaliind lucruri de importanță finală. Chiar și cronologic epistola este ultima dintre mesajele Domnului Christos.
Iar “căldicel” este termenul fatidic, caracterizarea credinciosului găsit inadecvat spiritual, sentința pe care un atare creștin o atrage asupra lui însuși. Nici “rece”, nici “în clocot”, cocoțat pe zid, nici afară, nici înăuntru, fără să împlinească așteptările Domnului și țelul pe care-l are cu privire la el. Fără viitor, riscând să fie expulzat din părtășia cu El.
Problema creștinului căldicel este faptul că-și trăiește viața de credință în conformitate cu evaluări proprii, “Pentrucă zici ‘sunt bogat … și nu duc lipsă de nimic’”. Situația, i se spune, este tocmai pe dos. De fapt tu “nu știi că ești nenorocit, vrednic de milă, sărac, orb și gol”. În loc să caute evaluarea divină și să se conformeze ei, credinciosul căldicel se complace în confortul lipsei de schimbare. Și-a găsit locul preferat în biserică și se consideră ajuns la destinația sa spirituală.
Măcar că riscă să fie respins, Domnul îl încredințează că este încă speranță pentru el. Nevoit să recurgă la mustrare și pedeapsă, El îi dezvăluie și motivația măsurilor luate împotriva lui, “Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care-i iubesc.” Ca urmare, i se recomandă, “te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogățești, și haine albe, ca să te îmbraci cu ele și să nu ți se vadă rușinea goliciunii tale, și colir (alifie pentru ochi), ca să-ți ungi ochii și să vezi … Fii plin de râvnă deci și pocăiește-te!”
Două condiții de împlinit, să cumpere de la Domnul lucrurile de preț care-i lipsesc și să se pocăiască. El știe din Cuvânt, ce înseamnă a se pocăi, de vreme ce a făcut-o deja, probabil de mântuială. Întrebarea este, însă, cum poate un astfel de om să cumpere de la Domnul valorile care-i lipsesc. Ce monedă, ce denominație bancară, ce fel de valută are trecere și putere de cumpărare înaintea Domnului?
Aceasta este întrebarea!
Dar care poate fi răspunsul? Nu este invitația din Vechiul Testament (Isaia 55:1). De răspunsul corect, precum și de implementarea lui, depinde redresarea spirituală a credinciosului “căldicel”, ridicarea temperaturii sale spirituale până la nivelul ideal, cel de “fierbinte”.
Știe cineva care ar putea fi răspunsul? Trebuie să fie de găsit pe una din paginile Noului Testament. Cum ne asigura odinioară înțeleptul, dacă-l vei căuta cu tot dinadinsul, îl vei găsi. Este vital să știm. Cândva, s-ar putea să avem nevoie de el.
Succes în căutarea și găsirea răspunsului!
Sugestii? Opinii?
Gelu 
Au trecut multe ture în jurul soarelui de când am avut o temă de casă, astfel că nu am antrenament, dar răspund precum mai jos.
Într-un context actual consider că verbul “a cumpăra” descrie o tranzacție comercială prin care participanții fac un schimb de valută și bunuri, cu valoare echivalentă. Vânzătorul oferă un bun de valoare, conta cost. Clientul devine cumpărător dacă consideră că are nevoie de acel bun, îi apreciază valoarea, și, în final, plătește vânzătorului prețul în bani (dacă îi are). Presupun că verbul “a cumpăra” din Apocalipsa 3:18 face aluzie la aceeași idee – și cu această presupunere continui.
În ce fel, sau cu ce anume, poate un credincios plăti pentru “aur curățit în foc”, “haine albe”, și “doftorie pentru ochi” pe care Bunul Dumnezeu le are, și le oferă, contra cost? La prima vedere pare o tranzacție total imposibilă deoarece ce anume posed eu ce Dumnezeu deja nu are destul? Apoi, prețul e enorm deoarece bunul este Divin, este Dumnezeiesc. Deci cu ce pot ei plăti, și ași avea destul? Ce am eu de valoare ce i-ar trebui lui Dumnezeu?
“Plătesc” cu sufletul meu a cărui valoare este viața Mântuitorului Isus. Isus s-a jertfit pentru sufletele tuturora, după planul Tatălui Ceresc, așadar valoare sufletului nu are grad de comparație. Atunci, ce tragic e când un suflet se pierde pentru totdeauna. Sau ce risc enorm când suntem “căldicei”, pe muchie de cuțit.
În Marcu 12:30 este scris: “Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta`; iată porunca dintîi.” Din replica lui Isus dată Saducheilor este evident nevoia de a ne dedica lui Dumnezeu în mod total: absolut, fără jumătăți de măsuri și fără compromis. Însuși adjectivul tot/toată sunt contrar stării slab nedefinite de “căldicel”.
În final, cred că e ironic că noi, crendicioșii, “plătim” cu sufletul nostru car de fapt a fost creat, pentru fiecare, de Creatorul. Totuși, revenind la noțiunea clientului care devine cumpărător, decizia de a-l iubi pe Dumnezeu și de a ne dărui sufletul, aparține total fiecăruia dintre noi.