Soarele, pământul și luna se joacă uneori de v-ați ascunselea, când se “întâlnesc” pe bolta cerească. Am avut noroc cu ultima eclipsă totală de lună, cu câțiva ani în urmă. Cerul a fost senin și tocmai se înnopta, oferind feței însângerate a lunii fundalul ideal. Am zărit începutul eclipsei de îndată ce plecam de la serviciu. Parte din drum, de jumătate de oră până acasă, am avut luna direct în față, privind-o prin parbriz cu se înroșea de … ciudă. Am cotit apoi pe altă autostradă, de unde îi urmăream evoluția prin geamul din stânga.
La câteva minute după sosirea acasă, vecina noastră Selena era complet acoperită de umbra planetei albastre. Am zăbovit în fața casei, bucurându-mă de priveliștea nocturnă – un fenomen astronomic destul de rar și un prilej de meditație la lucrurile adânci care se petrec în univers și pe pământ. Ulterior, am avut parte de cer senin și cu ocazia ultimei eclipse totale de soare, prin 2017, pe când locuiam în Oregon.
Dar, în vreme ce fenomenul ecliptic este rar în sistemul nostru solar, nu tot așa stau lucrurile la nivelul solului, între locuitorii planetei. Ne eclipsăm unii pe alții cât de mult ne stă în putință, acest “fenomen” malefic devenind parte din modul în care ne raportăm unii la alții. Atât de “împământenit” a devenit printre noi, încât am pierdut conștiența faptului că-l practicăm. Eclipsele umane întunecă orizontul tuturor relațiilor dintre oameni – sociale, familiale, chiar și religioase.
A eclipsa pe aproapele meu înseamnă a mă interpune între el și sursa unei influențe benefice pentru el. Când scopul meu este de a-l izola de Dumnezeu, ori de a mă erija în intermediar între el și divinitate, atunci fapta mea capătă proporții “cosmice”.
Eclipsez pe altul, lipsindu-l de lumina necesară lui, cu intenția de a mă pune pe mine însumi în cea mai favorabilă lumină, ca și cum n-ar fi suficientă lumină pentru amândoi în univers, măcar că loc suficient este. O posibilă rațiune a comportamentului meu ar putea fi teama că n-am șanse în competiția cu el; competiția fiind motorul iar poziția râvnită fiind miza în relațiile interumane.
Când eclipsez pe aproapele meu, nu-i pot arăta decât fața întunecată a caracterului meu, precum luna când se interpune între soare și pământ. Uit că fața strălucitoare a ființei mele este luminată, de fapt, de aceiași Sursă și că, fără ea, și fața mea ar fi întunecată. Interesant că, orbitând pe elipsa orbitei mele, fără să mă interpun între Sursă și aproapele meu, rămân cu fața luminată de Sursă și văzută ca atare de semenul meu, care orbitează pe elipsa lui, în jurul aceleiași Surse.
Voința liberă – libertatea de a-mi părăsi orbita încredințată – nu mă scutește de responsabilitatea față de aproapele meu, cu atât mai puțin față de Sursă. Spațiul de manevră alocat este suficient de mare pentru fiecare dintre noi, astfel că nimeni nu este “nevoit“ să invadeze spațiul altuia. Astfel, eu rămân responsabil față de Sursă, de felul în care mă raportez la semenul meu. Când îl eclipsez, întrebarea va fi pentru mine, “Unde este aproapele tău?”
Gelu 