“Până când”, striga în rugăciune psalmistul de odinioară, dând glas unor frustrări acumulate de multă vreme, tot mai perplex în fața îndelungei tăceri a Dumnezeului lui Israel. “Până când”, strigăm și noi, gemând pe genunchi în rugăciune. Pe lista lamentărilor noastre pot fi cauze deosebite de ale evreilor de altădată, dar zdrobirea inimii rămâne mereu aceeași, cu limbajul plângerilor neschimbat, indiferent de veacuri și continente.
Ce poți face când cerul pare de plumb, ușa răspunsului la rugăciune bine zăvorâtă și fața lui Dumnezeu întoarsă în altă pare? Când, pe nesimțite, deznădejdea întinde tentacule de ghiață, învăluind o inimă altădată de nebiruit, fierbinte în credință și vibrantă în dragoste? Cuvintele rugăciunii se topesc în murmur abia deslușit și gemete stinse, iar izvorul gândurilor seacă. Doar un suspin slab mai face să freamăte buze obosite, cu genunchii prăbușiți și fruntea plecată la pământ, “Până când, Doamne?”
Poate că ai gemut și tu, cititorule, în zilele, lunile sau anii negri ai tăcerii lui Dumnezeu. Poate chiar în clipele de față orizontul vieții tale stă ascuns sub norii întunecați ai incertitudinii. Până când ai de așteptat? Nu-mi este greu să-ți răspund – până “în a patra strajă din noapte”. Până în clipa care precede ivirea zorilor. Ca într-o dramă bine ticluită, izbăvirea nu se arată decât în ceasul al doisprezecelea al încercării îngăduite peste tine, tocmai când te crezi părăsit pentru totdeauna.
În lipsa unei idei mai bune, prin care să introducă deznodământul în țesătura celebrelor lor tragedii, dramaturgii Greciei antice au recurs la procedeul cunoscut prin expresia “deus ex machina”, intuind în felul lor neputința umană de a se extrage pe sine din cursa ananghiei în care căzuse. Zeul era coborât pe scenă print-un sistem de scripeți, aducând astfel, în ultima clipă, izbăvirea pentru personajul prins în ghearele năpastei, lucrătura vrăjmașilor lui.
Întârzierea intervenției lui Dumnezeu este doar aparentă, privită din perspectiva Cerului, dar “la nivelul solului” fiecare clipă este marcată de amărăciunea suferinței. Isus a venit în ajutorul ucenicilor amenințați de marea înfuriată abia în a patra strajă din noapte. Avraam a trebuit să aștepte până la vârsta de o sută de ani nașterea fiului promis. Iosif a zăcut mulți ani în temniță, până să fie convocat la palat, spre a prelua înalta funcție rezervată lui. Profetul Samuel și-a tărăgănat sosirea la întâlnirea cu împăratul Saul până în a șaptea zi, îngăduind destrămarea oștirii și, din păcate, spulberarea credinței lui Saul. Trupul lui Lazăr putrezea deja în mormânt, în vreme ce Isus zăbovea intenționat prin împrejurimi. Petru este izbăvit din temniță în noaptea dinaintea plănuitei execuții.
În ecuația răspunsului la rugăciune singura necunoscută este “când”, nu “oare”, nu “poate”, iar corolarul credinței este răbdarea. Apostolul Petru ne dezvăluie faptul că Dumnezeu însuși manifestă “îndelungă răbdare” față de noi și că, fără această răbdare a Sa, salvarea noastră ar fi primejduită, din pricina îndărătniciei noastre și a tendinței de a amâna. Și, dacă Dumnezeu ne tratează cu îndelungă răbdare, n-are oare dreptul să pretindă același lucru de la noi, căci “prin răbdarea voastră vă veți câștiga sufletele voastre”, și “Căci aveți nevoie de răbdare, ca, după ce ați împlinit voia lui Dumnezeu, să puteți căpăta ce v-a fost făgăduit”.
În vreme ce Scriptura prețuiește atât de mult răbdarea, noi ne lăsăm duși în aval de gustul lumii pentru gratificații instantanee. Dorim totul la timpul prezent și batem furioși cu piciorul în podea, dacă nu primim pe loc lucrurile râvnite. Procedând așa, trădăm inconsistența credinței noastre. Credința care nu trece proba răbdării nu onorează pe Dătătorul făgăduințelor.
“Câtă vreme cerul întârzie, o face spre binele nostru. În vreme ce pledăm stăruitor în rugăciune, răbdarea ni se oțelește, umilința ni se adâncește, iar țelurile ne sunt clarificate și purificate de zgură. În vreme ce ușa stă zăvorâtă, învățăm să cerem și să umblăm după ‘darurile cele mai bune’” (George A. Buttrick)
Gelu 