În fiecare an, mass-media pune în discuție nașterea și învierea lui Isus. Este efortul ei de a discredita evenimentele majore ale credinței creștine. Alături de presa scrisă, multe stații de radio și TV invită la discuții deschise reprezentanți, aleși pe sprânceană, ai unor biserici, alături de sceptici și atei declarați. Se aduc tot felul de argumente pro și contra, dar primul câștig al detractorilor este chiar faptul că nașterea din fecioară și învierea lui Isus sunt puse în discuție. În mod subtil se seamănă îndoiala în mințile multor oameni.
Dezbateri de felul acesta constituie un elogiu camuflat adus rațiunii umane. Se sugerează că rațiunea ar fi capabilă să analizeze fapte istorice, indiferent cu câte mii de ani în urmă s-au petrecut, să confirme pe unele și să eticheteze pe altele ca legende și superstiții. Vedem la lucru, în astfel de pretenții, aroganța intelectuală a omului modern, care vrea să aleagă singur cui i se închină. Nimic nou sub soare, căci rațiunea a fost întotdeauna ridicată la rang de zeitate.
O viață fără credința în înviere, fără scop final și fără nădejdea veșniciei, ar însemna deznădejdea unei filosofii a zilei de azi, ”să mâncăm și să bem, căci mâine vom mri”. La ce bun să trăim o astfel de viață? Am putea să murim chiar astăzi, scăpând de suferințele inerente viețuirii pe un pământ condamnat, pe care am fost chemați în existență fără să fi fost consultați, ajunși, cum se văita Iov, ”o povară chiar pentru mine însumi.” Alegând să trăiască, oamenii confirmă faptul că nădejdea învierii este înscrisă cu litere de neșters în ”moștenirea lor genetică.”
În agora dezbaterilor publice din Atena de acum două mii de ani, înțelepții antici l-au ascultat pe apostolul Pavel până când acesta a menționat învierea din morți. Atunci, unii au început să-și bată joc de el, iar alții l-au oprit ceva mai politicos cu ”te vom asculta altădată.”
Înaitea împăratului Agripa, apostolul își striga frustrarea prin cuvinte pline de logică și bun simț, ”Ce, vi se pare de necrezut că Dumnezeu înviață morții?” Cu alte cuvinte, în ce fel de dumnezeu credeți voi? Un dumnezeu al trecutului, neputincios în prezent și care n-are nimic de spus cu privire la viitor?!
Pentru ”nădejdea făgăduinței, pe care a făcut-o Dumnezeu părinților noștri”, striga Pavel, sunt dat eu în judecată de Iudei, adică din pricina lui Christos, făgăduință ”a cărei împlinire o așteaptă cele douăsprezece seminții ale noastre.” Cât de trist că poporul ales așteaptă încă împlinirea unei făgăduințe care fusese deja împlinită cu două mii de ani în urmă!
Evreii au avut la dispoziție aceleași dovezi ale identității lui Mesia. Nu s-au putut plânge că au fost lăsați ”în neștiință”, dar L-au respins ”în necredință” – lucrarea aceleiași rațiuni umane, care-și închipuie că se poate descurca fără Dumnezeu. De multă vreme, atacurile lansate de mass-media asupra Nașterii Domnului și împotriva Învierii, au devenit un model previzibil. Singura necunoscută este, în fiecare an, de cine se va folosi ca să-și cânte litania otrăvită.
Același decor, aceleași straie, îmbrăcate de alți actori. Încă o istorie, scornită de media și cusută cu ață albă de industria de filme. Ca și credincioși, ar trebui să știm de-acum cine ne sunt inamicii și cine prietenii, cui ne plecăm urechile și la cine ne ațintim ochii.
Gelu 
Ai dreptate, aceasta este întrebarea cu privire la oamenii cu care am avut de-a face în trecut.
Pe lângă amintirile plăcute din clasele primare și gimnaziale, dintr-un trecut deja măsurat în decenii, mai sunt și cele știrbite, mai puțin plăcute. De exemplu, cadrul didactic care sufoca orice pomenire a lui Dumnezeu, fie în clasă, fie în perimetrul școlii. Dumnezeu și Isus Christos erau total interziși; termeni absenți din vocabularul oricărui elev. Iar religia era o practică rezervată celor inculți, neștiutori, analfabeți. În mod contrar, noi, Șoimii Patriei și Pionierii, eram viitorul “noului om”.
Astfel îmi amintesc amprenta ideologiei comuniste de atunci. Un guvern bolnav, bădăran și înfricoșat la culme de oameni care credeau în Dumnezeu, în Fiul Isus Christos.
Deci fie că Dumnezeu e interzis în mod brutal, tipic strategiei uni guvern asupritor, fie că este redus la o creație a minții umane și “acceptat” ca o idee, omul ce urăște pe Bunul Dumnezeu mereu va găsi metode să I se opună. De Crăciun, de Paști, oricând și cu orice ocazie.
Am să închei cu un episod dintr-una din clasele din școală. În preajma Paștelui, un elev aduse la școală ouă fierte, colorate, precum obiceiului popular. Cu un zâmbet oarecum șiretlic pe buze el a “provocat” profesoara de matematică la un “duel” cu ouăle de Paști. Noi cei prezenți am fost surprinși când dânsa acceptase. Clipe înainte de a ciocni ouăle, elevul a strigat “Christos a înviat!”. A urmat un moment de reculegere, care chiar dacă fusese în adevăr doar o secundă, două, nouă ni s-a părut etern: “Ce va face profa!?”, “Cum va reacționa la pomenirea lui Isus?” “Îl va plezni? Va ciocni?”.
Profesoara a dat replica “Nu, eu nu spun așa ceva!”.
După zeci de ani eu mă întreb în mod sincer: oare astăzi crede profa de mate’ că Isus Christos într-adevăr a înviat? Spre binele ei și spre bucuria Salvatorului nostru, oare crede ea, înainte de a fi prea târziu?