Faza imediat următoare creației a fost apreciera ei. Dumnezeu a văzut că toate lucrurile proaspăt create erau “foarte bune”, desăvârșite. Nimic nu era de îndreptat, de adăugat sau de scăzut. A urmat apoi a treia fază – numirea.
Toate lucrurile create, la nivel cosmic și planetar, au venit în existență chemate de Cuvântul creator al lui Dumnezeu. Apoi El a pus nume lucrurilor create de El, după cum relatează succint primul capitol din Geneza. El a numit lumina ”zi” și întunericul l-a numit ”noapte”, a numit ”cer” întinderea dintre ape și uscatul l-a numit ”pământ”. A pus astfel la îndemâna omului primii termeni tehnici din vocabularul lui, care-l ajută să se raporteze la lumea din jur, să se orienteze în timp și spațiu și să se încadreze armonios în mediul planetar, de ale cărui legi și principii trebuia să țină seama.
Semnificația ”numirii” este că, cine numește lucruri are autoritate asupra lor, fie că le-a creat, fie că i-au fost încredințate. Dumnezeu Și-a rezervat dreptul să numească parte din lucrurile create, dar a delegat în continuare omului autoritatea de a numi viețuitoarele de pe pământ, care deși create de Dumnezeu încă înainte de facerea omului, urmau să intre în sfera lui de stăpânire. Numirea lor a consfințit prima și cea mai completă clasificare sistematică a regnului animal, a însemnat sigiliul de autoritate asupra lor, autoritate delegată de Sus.
Cuvântul lui Dumnezeu este creator (Psalm 33:9). Nu știm dacă are și o haină ”sonoră” când este ”rostit” de El, dar știm că răsunetul, rezonanța, ecoul lui, se reverberează continuu în, și prin, creație, vorbește oamenilor despre Creator și ne aduce aminte că Stăpânul are aceeași putere peste universul creat și poate să acționeze în orice moment în mod decisiv asupra lui. Spre deosebire de Cuvântul lui Dumnezeu, care este creator, cuvântul omului nu este decât definitoriu. În urma contemplării creației, Adam definește animale și plante.
Tot prin Cuvânt, Dumnezeu Și-a revelat dragostea Sa, în virtutea căreia S-a arătat dornic să re-primească pe omul care-I întorsese deja spatele în grădină. Dar răscumpărarea omului pierdut avea nevoie de încă un pas uriaș, pas făcut de Creator prin întruparea Cuvântului Său. Creatorul S-a îmbrăcat în materia și natura pe care le-a creat pentru ca, pe această cale, să facă posibilă re-crearea ființei noastre spirituale.
Dar, dacă la început Dumnezeu a creat întâi lumea, mediul în care l-a așezat pe om, de data asta El îi re-crează mai întâi pe oameni, iar mediul, cerul nou și pământul nou, urmează să fie creat în viitor. Cei re-creați spiritual primesc un nume nou, prin care Dumnezeu își pune definitiv pecetea pe ai Săi, ”numindu-i” fii ai Săi.
Gelu 
Aferim! Îmi plac ramificațiile înspre care ai dus gândurile din articol. Ca ”făptură nouă”, se cuvine fiecăruia dintre noi un nume nou (este promis), precum și ”gloria” pierdută. Dar, de ce nu chiar aici și acum, un nume nou, mai potrivit? Presupun că am consensul anticipat și unanim al cititorilor să schimbăm numele dumitale în ”Habaram”. S-auzim numai de bine!
Articolul îmi amintește de faptul că nimic și niciuna din creațiile lui Dumnezeu nu sunt anonime Lui. Adam fiind încredințat să numească fauna și vegetația este un gest (cred eu) prin care Creatorul împarte gloria creației Lui cu Adam și Eva, ei însuși fiind făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
Sunt persoane care caută un “renume” printre asemănători, un reflector pe scena vieții pământești prin care “eu-l” lor să iasă în evidență. Dar nimic, nimic nu se compară cu Creatorul cunoscând, știind numele unei persoane. Nimic nu e mai presus de veșnicia numelui scris în cartea vieții. Iar în mod contrar, nimic nu e mai tragic decât un nume necunoscut de Dumnezeu.
Dumnezeu, Cuvântul, Creatorul, e minunat și cu cât mai devreme realizăm acest adevăr, cu atât mai puțin viața ne va fi risipită pe lucruri trecătoare, anonime.