S-a întâmplat cu multă vreme în urmă, cândva în secolul trecut. Unul din colegii mei de serviciu acceptase să mă însoțească la biserică și ne-am înțeles s-o facă într-o joi seara, când nu risca să se expună prea multor ochi curioși. Știți care erau precauțiile oamenilor sub regimul comunist. Tot cu acest scop am urcat la balcon, mult mai puțin populat ca sala mare de la parter.
Văzând un bun predicator urcând la amvon, alături de păstorul bisericii, mă felicitam copios în sinea mea, confident că dădusem lovitura. Totul părea de bun augur. Serviciul de seară se derula în mod obișnuit, doar că eu așteptam cu nerăbdare să-i aflu efectul asupra colegului meu. Am ieșit din biserică și am luat-o în tăcere spre tramvai. Abia după vreo două stații de mers cu tramvaiul am lansat întrebarea inevitabilă, “Ei, ce impresie ți-a făcut?”
Gânditor, privind pe geam undeva departe, deși era întuneric de-acum, îmi răspunse, “Știi, m-a impresionat felul cum v-ați oprit din rugăciune toți de-odată, ca la comandă”. Tăcerea s-a interpus din nou între noi. Eram cu adevărat surprins. Ce era să mai zic? Mă așteptasem la cu totul altceva.
Mi-a trebuit o vreme să accept că deseori Dumnezeu lucrează altfel decât ne așteptăm noi. Eram și eu începător pe atunci. Dar ideea a rămas înfiptă în mintea mea și am înțeles mai târziu că rugăciunea în comun este ca orchestra în exercițiul ei, că are nevoie de un dirijor și că acesta nu este altul decât Duhul Domnului. Este imposibil să nu realizezi când El conduce cu adevărat rugăciunea în comun, sau când bagheta nu mai este în mâna Lui. Până și un musafir prezent în adunare pentru prima dată, în seara evocată de mine, a putut fi impresionat de disciplina și armonia rugăciunii dirijată de Duhul.
A nu se uita, însă, că instrumentiștii exersează acasă multe ore pe săptămână, pentru a putea fi contribuitori adecvați la armonia orchestrei în timpul concertului săptămânal. Fiecare vine pregătit și aduce contribuția sa, conform partiturii pe care o citește și o execută.
Vă imaginați cum ar fi rugăciunea în comun, dacă fiecare credincios ar ”exersa” zilnic acasă rugăciunea, la modul serios, în odăița lui? Dacă ar veni la adunare cu bateriile spirituale încărcate. Dacă ar avea ce să ”dea”, în loc să aștepte doar să ”primească”! Nu mă refer la nivelul sonor al pledoariei, ci la eficiența și rezultatele rugăciunii în comun. Poate că listele de ”cauze” ale bisericii n-ar rămânea aceleași vreme de ani de zile, ci schimbarea ar fi evidentă în chiar credincioșii practicanți, care se roagă.
Fiecare aduce ceva cu sine, când vine la adunare, fie hrană, fie băutură (1 Corinteni 11:17-22), fie o nevoie, fie o cerință, fie o mulțumire. Apostolul reproșa credincioșilor din Corint dezordinea din biserică la Cina Domnului. Le recomanda să se aștepte unii pe alții, să țină cont unii de alții, să împărtășească unii cu alții ce au adus de acasă, în ultimă instanță – să-și dea întâietate unii altora, principiu pe care Pavel nu obosește să-l accentueze în epistolele sale.
Gândindu-mă la aceste lucruri, o metaforă s-a impus cu timpul în mintea mea. Mi-a plăcut să-mi imaginez rugăciunea în comun ca zumzăitul unui stup de albine, egal, uniform, eficient, disciplinat, odihnitor pentru ureche, sugerând faptul simplu că fiecare albină își cunoaște locul și sarcina de îndeplinit. La toate astea adăugându-se dulceața produsului final. Numai trântorii fac notă discordantă în stup, tolerați de albine, indivizi ducându-și traiul pe spinarea altora. Tulburare în stup se face numai când albinele roiesc. Când o parte din ele ”se roiesc”. Este indicat să stai departe de stup în astfel de situații.
Gelu 