Încă și mai puține biblioteci (decât librării) vei găsi pe cărările umblate în viață de pașii tăi. Librăria este laboratorul de încercări pentru cărți și nu toate din cele care-și fac stagiul pe rafturile ei vor avea cândva onoarea să fie înscrise în cataloagele unei biblioteci. Cărțile își au viața, istoria și destinul lor, iar timpul le judecă, le prețuiește și le confirm sau infirmă valoarea.
Și comerțul își are criteriul lui. Pentru comerț cărțile au viață scurtă, de aceea și încearcă să stoarcă cât mai mulți bani din vânzarea lor. El departajează pe autori după criteriul faimei. Cu cât autorul e mai celebru, cu atât mai multe exemplare din următoarea lui carte se vor vinde. Factorul valoare nu mai intră la socoteală, odată ce poziția autorului este ferm stabilită pe piață. Astfel se întâmplă următorul paradox: cumpărătorul plătește nu pentru valoarea intrinsecă a cărții pe care o cumpără, ci pentru numele autorului, evaluat pe baza valorii unei cărți anterioare a lui. Un autor scrie o carte bună. La rândul ei, cartea crează o faimă pentru autor, pe care el o va justifica sau nu în viitoarele lui cărți, dar faima va aduce profit.
Biblioteca are timp să aștepte. Spre deosebire de librărie, biblioteca nu vinde, ci cumpără. Ea nu face profit, dar este o sursă de mari profituri, de altă natură. Cele mai multe cărți fac drumul înapoi, de la librărie spre deposit, la topit, unde li se refuză ultima favoare – moartea naturală.
Biblioteca personală, la rândul ei, oglindește rezultatul evoluției individuale. N-ar trebui să ne fie greu să ne descotorosim de cărți vechi, depășite, ca și de idei care s-au dovedit a fi fost doar prejudecăți și preconcepții, după cum n-ar trebui să adoptăm cu ușurință concepții noi, fără a le verifica mai întâi cu toată grija. Gospodarul reține și păstrează în pivnița lui numai vinul, după ce aruncă spuma, drojdia și celelalte reziduuri rezultate din procesul vinificării. Procesul în sine este important, dar mai important este să nu confundăm niciuna din fazele procesului, ingredientele, sau catalizatorii lui, ori procesul în sine, cu produsul final.
Putem face atât de plăcută și confortabilă călătoria noastră spre locuința veșnică, încât să uităm, încotro călătorim și unde ne-am pus în gând să ajungem. Unii oameni stopează procesul devenirii lor intelectuale și, la un moment dat, preferă să rămână pentru totdeauna la faza respectivă, satisfăcuți cu propria evaluare sau interpretând stagnarea ca progres ajuns la împlinire.
Dumnezeu ne-a pus la dispoziție Cuvântul Său și așteaptă să-l citim, ceea nu constituie o interdicție de a citi alte cărți. O atare atitudine a atras disprețul asupra multor creștini și avertismente de felul, “Păzește-te de omul unei singure cărți”, de multe ori nu fără justificare.
Apostolul Pavel îi cerea lui Timotei să-i aducă și cărțile. Petru și Ioan au fost instruiți de Domnul Isus, prefăcuți prin lucrarea Duhului Sfânt și emancipați la statutul de scriitori, și ce treabă grozavă au făcut, scriind Evangheliile și epistolele lor! Auzim mereu spunându-se despre ucenici că au fost pescari simpli. Cei ce susțin această dogmă, făcându-se astfel apologeții unei simplități greșit înțelese, justificând refuzul de a învăța, de a cunoaște, de a se informa (a cărei unealtă, “curiozitatea”, a fost plantată de Creator în noi), se vor vedea contraziși de cuvântul Scripturii: “Când s-a făcut ziuă, a chemat pe ucenicii Săi și a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit apostoli” (Luca 6:13). Numindu-i apostoli, Domnul le schimba meseria și destinul și-i înscria în școala Sa (un curs intensiv de trei ani și jumătate). Și, măcar că Învățătorul n-a lăsat nimic scris, ucenicii Lui aveau să scrie o carte nemuritoare, a cărei valoare nu mai avem nevoie s-o argumentăm. Domnul a dat porunci ca acestea:
– “Ce vezi, scrie într-o carte și trimite-o …”
– “Ferice de cine citește…”
Creștinismul mai este numit și “religia Cărții”, și nu fără motiv, Biblia fiind Cartea prin excelență. Pe lângă întruparea Fiului Său și predicarea orală, Dumnezeu a ales cartea, ca să-Și proclame dragostea pentru oameni. Cartea conferă permanență cuvântului vorbit, care se uită cu ușurință.
Gelu 