Da și Nu


Ori, mai degrabă „da“ sau „nu“, în perfect raport antinomic, afirmația și negația prin definiție, situate la polii opuși ai scopului în comunicare. Deși, mă tem că afirmațiile și negațiile noastre au început să-și estompeze tot mai mult distincțiile în conversație, până la a anula orice distincție între ele. Amândouă sunt împinse încoace și încolo, tot mai facil, pe o scală alunecoasă, folosite ca arme în apărarea intereselor personale. În loc să să scoată la iveală adevărul, amândouă cuvintele reușesc cu uimitor succes să-l ascundă, când acesta devine incomod.

Un „da“ se poate pronunța în conversație cu inflexiuni menite să-i confere semnificații diferite de afirmativul normal, până acolo încât să transmită ideea de negație. Și invers, prin felul cum este pronunțat, „nu“-ul nostru poate fi un „da“ mai mult sau mai puțin voalat. Și, între ele, o înșiruire de nuanțe intermediare. Cât privește pe ascultător, acesta poate fi antrenat, sau nu, să discearnă nuanțele în devierile semantice intenționate de vorbitor în folosirea celor două cuvinte.

Isus a semnalat primejdia, a recomandat modul de a o combate și a identificat sursa unei astfel de practici, când a rostit aceste cuvinte, „Felul vostru de vorbire să fie «Da, da; nu, nu»; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rău“ (Matei 5:37). Ce trece peste „da“ și „nu“ este spuză trasă pe turta proprie, este încercare de justificare a unor lucruri îndoielnice, este cazuistică cimentată în habitudini care ne definesc, dificil de aruncat peste bord, devreme ce sunt dificil de recunoscut și admis în noi înșine.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s