Iluzia Fericirii în Țara Depărtată
Grăbit să-și ia destinul în propriile mâini, nerăbdător să înceapă a-și decide singur soarta, fiul cel tânăr se prezentă în fața tatălui său cu pretenția bine cunoscută: “ dă-mi … ce mi se cuvine” (Luca 15:12). A-și revendica “drepturile” și a pretinde lucruri care cred că li se cuvin, este unul din primele năravuri pe care copiii le deprind, mult înainte de a fi în stare să le formuleze în cuvinte. Le cer cu ochii, cu mâinile, cu lacrimi și cu scâncete.
În ochii celui nevârstnic în ani, sau în de înțelepciune, resursele financiare pot părea sursa și condiția fericirii. Tânărul din pildă trebuie să fi fost convins că merita mai mult decât să‑și irosească viața trudind la fermă, prins în rutina zilnică precum într‑o plasă, din care nu vedea speranță de scăpare. Gândul plecării nu s-o fi stârnit în mintea lui peste noapte. I s‑o fi părut că avea dreptul la libertate și independență, fără restricțiile din casa părintească și nu înțelegea că, fără reguli, libertatea nu este decât haos. Multe lucruri i s‑or fi părut nelalocul lor și multe de schimbat în viața sa, dar nouă astăzi ni se pare că, de fapt, fiului mai tânăr i s‑a urât cu binele în casa părintească. Inima lui tânjea după “altceva”.
Găsim aici ilustrat principiul nevoii de creștere până la gradul de responsabilitate cerut de Tatăl, înainte de a intra în posesia lucrurilor făgăduite: “Și dacă n-ați fost credincioși în lucrul altuia, cine vă va da ce este al vostru?” (Luca 16:12). În același timp, aflăm cu cât har tratează Tatăl pe fiii săi, când le îngăduie să învețe administrarea lucrurilor spirituale gestionâd bunurile Altuia, uneori chiar cu riscul de a le risipi, numai ca să devină buni ispravnici ai bunurilor viitoare, care le-au fost făgăduite prin legământ și sunt păstrate pentru ei în cer.
Apostolul extinde același principiu spiritual, când scrie Galatenilor: “Dar câtă vreme moștenitorul este nevârstnic, eu spun că nu se deosebește cu nimic de un rob, măcar că este stăpân pe tot” (Galateni 4:1). Dacă-ți pare greu să fii rob, nu uita că în casa Tatălui ocupi această poziție, nu la cheremul vreunui stăpân nesimțitor și aspru. Și numai temporar. Nu uita, de asemenea, că ești și moștenitor! Mai devreme sau mai târziu, tu vei fi stăpânul moștenirii – este păstrată pentru tine.
O responsabilitate mare ți-a fost pusă pe umeri, cu reverberații veșnice! Trudind azi ca rob în casa Tatălui, ai ocazia specială să te pregătești ca lucrător “încercat” (2 Timotei 2:15), pentru ziua în care ți se va îngădui să iei în primire moștenirea.
Țara depărtată
Nerăbdător să pună o distanță cât mai mare între el și tot ce‑i putea aminti de trecut, fiul cel tânăr se grăbi să plece, după ce “a strâns totul”. N‑a depozitat nimic în bancă, n‑a investit nimic în proprietăți, n‑a pus nimic deoparte pentru zile negre, n-a lăsat nimic acasă pentru o eventuală zi a întoarcerii. A plecat zorit spre țara visată, în care se putea deda vieții după care-i tânjea inima, departe de plictiseala familiei și de ochii cunoscuților.
Averile se risipesc în “țara depărtată”, în ascuns, în întuneric, unde inima este în căutare febrilă după “ceva”. Țara depărtată, de a cărei existență auzise poate din istorisirile lăudăroase ale vreunui călător flecar, ori din visările tinerești ale unor copii de vârsta lui, a căror prietenie nu‑i făcea cinste. Numai că făgăduințele mincinoase ale țării depărtate nu se materializează niciodată și ea rămâne veșnic localizată pe tărâmul fanteziei, bântuită de mințile fecunde ale unor oameni dedați la visare. Țară vizitată des, în reveriile lui, de fiul cel tânăr, care a început să creadă în existența ei și s‑o dorească mai presus de orice, gata să calce peste inima bunului său tată, ca s-o găsească, convins că acolo va afla fericirea.
Gelu 