Destinația Ingratului Este Lipsa
Ajuns la destinație, tânărul a uitat că banii erau numărați, oricât de mulți ar fi avut, și a început să cheltuiască cu larghețe și ostentație, atrăgând în jurul lui o ceată de prieteni de vreme bună: “Când se înmulțesc bunătățile, se înmulțesc și ceice le papă” (Eclesiast 5:11). Între timp, roata sorții se învârtea pe nesimțite și, într-o bună zi, tânărul nostru se trezi (pe patul așternut cu nechibzuință de el însuși) cu buzunarele goale și cu ochii umflați de mahmureală. Dacă în mijlocul belșugului din casa tatălui său a crezut că putea blama o soartă nedreaptă, în mijlocul lipsei din țara depărtată a fost confruntat cu enormitatea unui păcat triplu, comis împotriva “cerului”, împotriva tatălui său și împotriva propriei lui vieți. Nici nu-i mai trecea prin cap că ar putea blama pe altcineva.
În locul fericirii râvnite găsea lipsă. După ce versetul 13 spune că “a strâns totul”, următorul verset ne informează că “a cheltuit totul”. Totul se poate cheltui pe negândite în țara depărtată. Începe să guste din cupa amară a singurătății, a incertitudinii, a primejdiei. În lipsă, omul este nevoit să recurgă la ceva, sau la cineva, și să accepte orice șansă i se oferă. Acum nu mai are de ales și independența după care tânjea altădată e risipită ca un abur. Acum nu se mai califică nici pentru un pumn de roșcove, hrana porcilor …
Drumul lui descrie soarta omenirii de-a lungul istoriei: Adam și Eva au avut totul la dispoziție în Grădină. Au dorit însă mai mult, ignorând simplul fapt că nu există ceva mai mult decât “totul”. Când și‑au realizat greșeala (s-au văzut goi și lipsiți), se aflau deja pe coordonatele spirituale ale țării depărtate. Amintirea abundenței din grădina Edenului trebuie să-i fi urmărit zi și noapte, cu dureroasă obsesie.
Când tânărul “a început să ducă lipsă”, această experiență nouă, pe care o trăia pentru prima dată, îi evoca prin contrast îndestularea și belșugul de acasă, un “acasă” de care nu mai era sigur, dar a cărui amintire îl ajută să-și vină în fire. Se pare că omul nu-și realizează starea decât în situații extreme; fie când îi lipsește totul, fie când are totul (adică, este mulțumit cu starea lui). Nu contează cât de multe lucruri ai, dacă nu ești satisfăcut cu situația ta, sau cât de multe lucruri îți lipsesc, dacă ești mulțumit. Viața nu se poate evalua doar în termeni cantitativi, “căci viața cuiva nu stă în belșugul avuției lui” (Luca 12:15).
Cât de convingător sună mărturia unui om, care a găsit echilibrul între cele două extreme: “În totul și pretutindeni m-am deprins să fiu sătul și flămând, să fiu în belșug și să fiu în lipsă” (Filipeni 4:12), în contrast cu omul care plătește un preț prea mare înainte de a învăța o lecție pe pielea lui. În casa tatălui său avusese totul, dar nu era mulțumit; în țara depărtată îi lipsea totul și s-ar fi mulțumit cu puțin.
În final, tânărul risipitor își realizează păcatul și nu mai pretinde nimic. Imploră doar un minim fără pretenții: “fă‑mă ca pe unul din argații tăi”, apelând la bunătatea părintelui său, nu la drepturi legale. Este interesant de observat schimbarea verbului folosit în dialogul cu tatăl său. Înainte de plecare, fiul își exprima pretenția, pe baza statutului său de moștenitor, cerând: “Dă-mi”. La întoarcere, se mulțumea cu “fă-mă”. Creștinul firesc (pruncul) pretinde, crede că lucrurile i se cuvin; în timp ce creștinul matur a aflat deja că are nevoie să fie “prefăcut” prin înnoirea minții lui. Dar să nu tragem concluzia pripită că evoluția creștinului spre maturizare înseamnă o vizită obligatorie în “țara depărtată”, deși se pare că, pentru unii, nu există alt drum.
Și, cum o decizie bună merită să fie pusă în aplicare, fiul risipitor pășește hotărât pe drumul de întoarcere acasă. Odată sosit, alte surprize îl așteptau. Află că nu-și cunoștea cu adevărat tatăl. Află că risipitorului, care se pocăiește de rătăcirea lui, i se oferă prin har un nou început în casa tatălui …
Gelu 