Nu Sunt Special


Se vindea, cu câțiva ani în urmă, o carte pentru copii, intitulată You Are Special. Cercetând cu atenție prin casele noastre, s-ar putea să găsim idea (chiar dacă nu cartea) instalată confortabil, ca la ea acasă. Este simptomul unei  boli ce nu ține seamă de vârstă și se contractează din fragedă copilărie.

Dacă ideea în discuție s-ar limita la aspectul de unicat al fiecărui individ născut pe planetă, n-ar fi nimic rău în ea. Sunt unic și tot așa ești și tu! Calificativul „special”, însă, poartă o conotație (specială) dincolo de aspectul distinctiv. A declara pe cineva ca atare înseamnă a-l plasa deasupra semenilor, a-i recunoaște calități, merite și drepturi ieșite din comun. Și tocmai aici rezidă caracterul nociv al acestei concepții.

În secret, mai fiecare om visează, speră sau crede, că este special; mai frumos, mai dotat cu talente, mai inteligent, mai bine echipat pentru succes. Ideea se răsfrânge și asupra mediului în care-și duce viața. Familia mai bună, satul natal mai pitoresc, orașul în care locuiește mai modern, biserica de care aparține (denominația) mai spirituală, grupul cu care se întâlnește mai select, clubul la care s-a înscris ca membru mai exclusivist, etc. Ideea nu este decât o altă formă a mândriei, și încă una foarte prost deghizată.

Cartea amintită se adresează tuturor copiilor, după cum de boala mândriei suferă toți oamenii. Numai că, de  îndată ce toți indivizii devin speciali, termenul respectiv își pierde semnificația, căpătând înțelesul de „comun”. Mai mult, mă încearcă o serioasă bănuială că adjectivului „special” îi stă bine alături de lucruri, obiecte, situații, evenimente, etc, nu lângă mine, sau lângă tine …

În biserica din Corint toți credincioșii erau contaminați de acest microb al elitismului: “fiecare din voi zice” (1 Corinteni 1:12). Cazul semnalat de apostol vizează apartenența la un anumit grup. Biserica fusese divizată în cercuri de influență și apartenență, iar rezultatul era dezbinarea, cu consecința ei firească – certurile: “Vreau să spun că fiecare din voi zice: “Eu sunt al lui Pavel!” – “și eu, al lui Apolo!” – “și eu, al lui Chifa!” – “și eu, al lui Christos”.

Enormitatea concepției respective este evidențiată de apostol prin câteva întrebări retorice. Poate fi trupul lui Christos împărțit? A fost Pavel răstignit pentru careva dintre ei? În numele lui Pavel au fost ei botezați? (1:13).

În capitolul al treilea Pavel afirmă că Dumnezeu n-a făcut pe nimeni auto-suficient în lucrare: “Cine este Pavel? Și cine este Apolo? Niște slujitori ai lui Dumnezeu, prin care ați crezut, și fiecare după puterea dată lui de Domnul” (3:5). Slujitorul este eficient în lucrarea creștină numai în măsura în care este îmbrăcat cu putere de Sus. Nu prin resurse proprii. Concluzia logică la care ajunge apostolul este că lucrătorii în Împărăția lui Dumnezeu sunt “nimic” (3:6-7). Departe de a fi speciali! O concluzie care nu place omului firesc.

Slujitorii lui Dumnezeu sunt “împreună lucrători” cu El și unii cu alții, opusul colaborării în spirit de egalitate fiind competiția, prima invenție a celui Rău, implantată apoi în lume, devenită principiul guvernant al tuturor afacerilor omenești. Competiția este una din influențele cele mai răspândite ale lumii asupra bisericilor, una din cele mai greu de detectat (în persoana proprie) și de contracarat.

În continuare, apostolul are grijă să atingă și struna pozitivă a aceluiași adevăr, declarând că lucrătorii sunt “tot una” (3:8). Ce-i deosebește unii de alții este doar “osteneala” lor, aceasta constituind și criteriul departajării (2:8). Deci, fără Dumnezeu lucrătorii sunt nimic, (vezi Ioan 15:5), iar unii față de alții sunt tot una (adică egali, urmărind același scop, fiecare lucrând cu echiparea primită). Este adevărat că a fi “împreună lucrători cu Dumnezeu” (3:9) nu-i puțin lucru, dar apostolul pune lucrurile în perspectiva corectă, privindu-le din toate unghiurile, astfel ca cei ce lucrează pentru înaintarea Împărăției să nu piardă perspectiva, punând accentul numai pe unul din aspectele lucrării (de obicei aspectul care le convine).

Rareori vom auzi pe cineva declarându-se inferior, lucru care ne face să ciulim urechile. Nu cumva este vorba de o falsă smerenie? Nu cumva, prin declarațiile sale, omul respectiv așteaptă doar să fie contrazis.

Psihologia umană este mai complicată decât pare. Mulți oameni nu sunt conștienți de pârghiile interioare care le determină comportamentul și nu cunosc motivațiile acțiunilor pe care le săvârșesc.

Eu nu sunt special. Ești tu?

Advertisement

8 thoughts on “Nu Sunt Special

  1. Gellius says:

    Cu ”Prețuit” sunt de acord, devreme ce termenul face referință la Prețuitor.
    Nu și cu ”Prețios”, cuvântul sugerând o valoare de sine stătătoare, în sine, care obligă la prețuire.
    Mă mai gândesc la o traducere în Română, și dacă aflu ceva, îți dau de știre.
    Apropo, îți doresc sărbători fericite!

  2. Uite, de exemplu, varianta în română a fost tradusă cu Ești prețios. Sinonim cu Valoros, zic. În favoarea lor? Nu presupun neapărat o comparație între oameni, ci pot fi folosite independent de valoarea celorlalți oameni. Se pot raporta strict în relația dintre Prețuitor – Prețuit.
    Mai ales în contextul istorisirii de față.

    Ai vreun alt termen in mind mai potrivit?
    Dar să fie ceva care ridică moralul omului apăsat de aprecierile și deprecierile semenilor săi. Ceva care, spus de Dumnezeu, poate conta într-o asemenea măsură.

  3. Gellius says:

    Cu felul tău ”special” de gândire, provocativă și nuanțată, mă pui cu spatele la zid. În adevăr, cum notam în articol, adjectivului respectiv îi stă bine să definească obiecte, circumstanțe, etc. Mai puțin, sau deloc, persoane. Îmi pare mie că uzul facil al unor cuvinte introduce în limbajul curent calul troian al confuziei, privând comunicarea de precizie și exactitate.
    Un lucru ”special” face excepție, este ieșit din comun, elevat deasupra celorlalte lucruri de același fel, fapt ce reclamă admirație și-l califică pentru un uz cu caracter oarecum festiv. N-are grade de comparație … Este el special prin sine însuși, prin calități intrinseci, sau caracterul special i-a fost atribuit de către creatorul lui (uman), spre o destinație aparte?
    Paradoxal, a califica o persoană ca specială, mi se pare a o coborî sub nivelul atribuit ei de Creator.
    Ce-mi poți spune în favoarea lui ”valoros”?

  4. Gellius says:

    A cute little story, a mini (condensed) version of the Gospel, which, for some reason, seems to be more appealing to adults than to kids.

  5. Gellius says:

    Camix, m-ai prins cu ocaua mică. De fapt, n-am citit cărțulia respectivă. Titlul ei, după ce mi-a stat multă vreme sub ochi (prin forța împrejurărilor), m-a iritat suficient de mult, ca să ”iau poziție”. Dar ai dreptate, că ar fi trebuit să văd despre ce-i vorba; înțeleg de la tine că spune o poveste. Acum, că-i prea târziu s-o mai citesc, poate-mi spui, în câteva cuvinte, care-i povestea.

  6. La asta nu m-am gândit. Mi-a plăcut povestirea din prima, am dat de ea abia anul ăsta într-o tabără de copii. Mi-a vorbit și mie, nu doar copiilor, pentru că m-a ajutat să-mi dau seama că valorific prea mult likeurile și dislikeurile cunoscuților primite în viața de zi cu zi. Devii rob aprecierii lor și fobic dezamăgirii lor. Pentru conștientizarea acestei chestiuni – nota 11.

    Corect, se pierde semnificația cuvântului special dacă toată lumea e specială. Și poate da în mândrie. Deși povestea e făcută ca să contrabalanseze o exagerare în minus. Ce termen ai propune?

    Celelalte idei din poveste – besides the special issue – ți-au plăcut? Sau mai simplu: ce ți-a plăcut la poveste?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s