După ce am aruncat o scurtă privire spre răzvrătirea fiului mai tânăr, urmărind incursiunea lui în țara depărtată și, în final, întoarcerea în casa tatălui, ne-am aștepta ca, prin contrast, fiul cel mare, care a rămas cuminte acasă, să ni se arate într-o lumină net favorabilă. Surprinzător, lucrurile nu stau așa, după cum aflăm din partea a doua a pildei fiului risipitor.
Câtă vreme fiul pierdut se afla departe de casă, fratele lui nu i-a simțit lipsa, dimpotrivă, s-a folosit de situație ca să-și lustruiască imaginea proprie. Îl vedem parcă legănându-se mulțumit în iluzia neprihănirii sale, fără să fie contrazis de nimeni și de nimic (cel puțin până la întoarcerea fratelui său). Postându-se ferm cu picioarele pe piedestalul comparației cu alții, privea de sus la fratele lui mai tânăr, îl judeca cu asprime și-l condamna în contumacie. Afla în sine merite care să-i justifice poziția înălțată, cel puțin în proprii lui ochi. Surprizele, însă, nu vor întârzia să se furișeze pe nesimțite în viața lui bine ordonată și să-i zdruncine din temelie confortul îndrăgit.
Imaginea despre sine, pe care omul se străduiește s-o proiecteze în afară, poate înșela pe alții, dar numai până la apariția crizei finale, care-i revelează adevăratul caracter. Primindu-l acasă pe fiul cel tânăr, pocăit în țara depărtată, tatăl celor doi fii surpa soclul de sub picioarele fratelui mai mare, deprivându-l de termenul de comparație, care-i îngăduise până atunci să iasă în evidență, în defavoarea celuilalt.
Deznodământul neașteptat al escapadei fratelui mai tânăr și restaurarea lui la poziția de fiu îl obligă pe fratele mai mare să-și reveleze adevăratul profil moral sau, cum spunem noi pe românește, să-și dea arama pe față. În timp ce fiul cel tânăr își vine în fire, fratele lui își dă în petic …
Cheia interpretării pildei fiului risipitor o găsim în primele două versete ale capitolului al 15-lea din Evanghelia lui Luca, unde ni se dezvăluie și prilejul rostirii ei, iar cele două pilde anterioare ne poartă succesiv prin fazele interpretării ei. În timp ce “vameșii și păcătoșii” din versetul 1 se referă la fiul cel tânăr, “fariseii și cărturarii” arată cu degetul spre fiul cel mare. Ascultând pilda cu oaia pierdută și cea cu leul de argint pierdut, fariseii și cărturarii au înțeles (cu satisfacție, consimțind întru-totul cu El) că Isus vorbea despre păcătoșii care au nevoie să fie căutați și mântuiți. Nu situația lor spirituală era pusă în discuție!
Au trebuit să aștepte liniștiți până la finalul pildei, într-o minunată mânuire de măiestrie literară a Domnului, ca să afle că erau și ei vizați împreună cu păcătoșii, căci “El prinde pe cei înțelepți în viclenia lor” (1 Corinteni 3:19).
Am fost plăcut surprinși să-l vedem pe mezin pășind hotărât pe drumul întoarcerii acasă, aruncându-se în brațele tatălui, care-l primea cu bucurie și-l săruta cu dor. Nu același lucru se întâmplă și fratelui mai mare. Pentru el surpriza întoarcerii fratelui său a fost una neplăcută. Cât despre fiul risipitor, surpriza trăită de el la întoarcere a fost una dublă. Mai întâi, el s-a văzut primit cu bucurie de tatăl său, iertat și restaurat în mod public, dar respins cu dispreț de fratele lui.
Privirea lui Isus sfredelea inimile fariseilor și ale cărturarilor, care-L ascultau, și vedea păcatele lor ascunse, lăuntrice, mai puțin discernibile din afară. Vieții de rutină a fiului mai mare nu-i lipsea decât o criză survenită pe neașteptate, pentru ca apele din inima lui să fie răscolite și necurății spirituale, depozitate acolo de multă vreme, să fie scoase la suprafață. Păcatele de atitudine, invizibile, nebănuite, și greu de detectat de către cei mai mulți oameni, când se întâmplă să fie provocate, se materializează în fapte concrete, manifestate în văzul tuturor. Chiar un fapt pozitiv și fericit, cum a fost primirea fiului pierdut, a putut provoca o izbuncire de mânie în inima fratelui mai mare.
Primul semn al crizei lui interioare a fost refuzul de a intra în casă, de parcă n-ar fi putut respira un aer infectat de prezența păcătosului său frate, întors din țara depărtată, și nu putea risca să se contamineze în prezența unui om care descindea dintr-un tărâm necunoscut lui. În pământul sterp al inimii sale, nebinecuvântat de ploile milei și ale dragostei, floarea iertării nu putea prinde rădăcini. Lezat în orgoliul lui de fiu cuminte, el adăuga întregii situații un puternic iz religios, ca s-o facă și mai dramatică.
Izbucnirea de mânie și neputința de a-și ierta fratele nu se opresc aici, ci trădează o atitudine lipsită de respect și față de tatăl lui (29), o atitudine care mocnea ascunsă în inimă de multă vreme și căreia nu-i lipsise decât prilejul de a răbufni, trădată prin cuvinte critice la adresa tatăl său. Nu numai că nu-și poate ierta fratele, dar îl găsește vinovat chiar pe cel mai bun părinte.
Cuvintele pline de dezgust cu care se referă la fratele lui, în dialogul cu tatăl, sugerează clar faptul că-l considera străin: “acest fiu al tău” (vers. 30), dar tatăl are grijă să-l corecteze, amintindu-i că-l socotea fiu și, prin urmare, el însuși era dator să-l accepte și să-l iubească în mod frățesc: “acest frate al tău” (32).
Lui John Wesley, într-o confruntare verbală cu un om important al vremii sale, i-a fost dat să audă astfel de cuvinte, rostite într-o manieră declarativă: “Eu niciodată nu iert!” Slujitorul lui Dumnezeu i-a replicat, în conformitate cu Scriptura: “În acest caz, domnule, sper că niciodată nu păcătuiți”.
Fariseul personifică pe credinciosul care nu realizează și, deci, nu poate aprecia bogăția lui în Christos și, în consecință, trăiește o viață de sărăcie spirituală, similară cu robiea cum mărturisește fiul mai mare: “eu îți slujesc ca un rob de atâția ani … ”, deși toate bunurile gospodăriei erau la dispoziția lui, după cum îi explică cu bunăvoință tatăl său: “tot ce am eu este al tău” . Ce soartă tristă își poate așterne un om animat de o asemenea atitudine! Ori că nu realizează ce are, ori că nu-i dispus să împărtășească cu alții, adică pretinșii lui prieteni, de care face caz în fața porții, numai ca să-și justifice atitudinea și pretențiile.
Apoi, el credea că poate avea o relație cu tatăl său bazată pe munca lui, pe lucrarea lui, pe faptele lui, uitând că nu numai ascultarea formală era importantă, ci și a respecta pe tatăl și a iubi pe fratele lui (Luca 10:25-28). În versetul 29 el rezumă istoria vieții sale, și-și prezintă resumee-ul, de care-i atât de mândru. Doar câteva cuvinte spun totul despre sine. La capitolul dedicare el mărturisește că a slujit “ca un rob”, fără a realiza absurdul situației de rob în casa tatălui tău! La secțiunea vechime în câmpul muncii el declară “de atâția ani”, practic toată viața sa. Prezență neîntreruptă la datorie. La secțiunea supunere, el adaugă “niciodată nu ți-am călcat porunca”… La capitolul beneficii, ori satisfacții personale în muncă depusă, “niciodată nu mi-ai dat măcat un ied”.
Ne aducem aminte că fiul cel tânăr pretindea, “dă-mi”. Acum fratele lui mai mare reproșează, “nu mi-ai dat”. Dorința a fost prezentă în amândoi. Unul a cerut, a primit și a risipit. Celălalt a dorit, dar n-a cerut. În final, niciunul din ei n-a avut lucrurile după care tânjea. Întreaga situație ne amintește cuvintele din epistola lui Iacov: “Voi poftiți, și nu aveți … pentru că nu cereți. Sau cereți și nu căpătați, pentru că cereți rău, cu gând să risipiți în plăcerile voastre”. Să nu scăpăm din vedere faptul că apostolul ni se adresează nouă. Nimic nu s-a schimbat în condiția umană în ultimii 2000 de ani.
Ca răspuns la diatriba cu iz puternic de auto-compătimire a fiului mai mare, tatăl îi clarifică situația cu multă bunăvoință. Observați cuvântul cheie, “totdeauna” și “tot ce am eu este al tău” din răspunsul tatălui. A fi ‘totdeauna’ cu Tatăl și a trăi în sărăcie, a fi bogat și a duce lipsă – ce poate fi mai trist, mai absurd și mai tragic? Iată, acum este prilejul cel mai potrivit să te bucuri. Viața fratelui tău înseamnă infinit mai mult decât averea, slujirea, truda, fidelitatea. În bucurie, accentul trebuie mutat de la tine spre fratele, spre aproapele tău (vezi Filipeni 2:4 și 1 Corinteni 12:7). În egoism nu este bucurie, ci doar o febră nestinsă, care se cere alimentată în permanență.
Tipul de neprihănire fariseică arată cu degetul spre aproapele lui, îi contabilizează păcatele, îl judecă, îl disprețuiește și poate băga de vină chiar tatălui. Indiferența locuitorilor din țara depărtată față de tânărul străin este mai ușor de explicat și de suportat, decât resentimentele și ranchiuna fratelui său mai mare. Cunoscuții și vecinii l-au putut considera un om bun, după standardele umane, având o bunătate definită prin absența răului perceput din afară, dar bunătatea lui nu atrage, nu convinge și nu are nici un farmec, conform definiției din Proverbe: “Ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui” (19:22).
Toți cei menționați în pilde au trăit bucuria prilejuită de întoarcerea păcătosului, care este tema comună celor trei pilde din Luca 15 (vers. 5, 6, 7, 10, 23, 24, 32), în afară de fiul mai mare… În casa Tatălui este bucurie la întoarcerea unui singur păcătos, deci:“trebuia să ne veselim și să ne bucurăm, pentrucă acest frate al tău era mort și a înviat, era pierdut și a fost găsit”.
Mare poate fi tentația de a sta afară bosumflat, supărat ca văcarul pe sat, când înlăuntrul casei oamenii se bucură de pocăința celor păcătoși. Este necesar și lăudabil să plângi cu cei cei plâng în lumea asta plină de necazuri, dar și cei ce se bucură au nevoie să-și împărtășească sentimentele. În bunătatea Sa, Tatăl ți-a acordat harul să te poți face părtaș bucuriei altora. Atât compasiunea pentru cei ce suferă, cât și părtășia în bucuria altora, au un model ceresc, de aceea nu disprețui nici unul din aspectele harului divin: “Tot așa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăiește”.
Gelu 