Înapoi Spre Izvoare

În drumul nostru spre viitor, sondăm mereu cu privirea în două direcții opuse. Cu mintea încercăm a străpunge ceața anilor ce ne stau înainte, a face pronosticuri pentru investițiile de viitor, legându‑ne speranțele prezentului de incertitudinile zilei de mâine. Inima, însă, mai puțin grăbită, mereu cu un pas în urmă și legată de trecut, privește peste umăr la drumul parcurs, la urmele pașilor care nu se șterg niciodată, măcar că se estompează treptat.

Istoria și Geografia sunt Timpul și Spațiul devenite ale noastre, coordonatele existenței prin care ne fixăm, inseparabile și indispensabile una alteia.

Sfânta Scriptură ne pune la dispoziție singura relatare coerentă, logică și verosimilă despre începutul nostru, al tuturor, început redus la o singură pereche de oameni, dar care au constituit atunci “o lume”, așa cum suntem noi astăzi, când ne numărăm cu miliardele. Îmbrăcat în alte haine, vorbind alte limbi, omul este esențialmente același, de la început pînă la sfârșit. Noi astăzi nu putem arunca blamul asupra lui Adam pentru căderile lui, căci în locul lui am fi făcut la fel.

Lucrarea lui Dumnezeu se apropia de sfârșit, totul se desfășura perfect, liniar, fără incidente sau întreruperi, fără bâjbâieli sau rebuturi, fără grabă sau întârziere. Adam deschisese deja ochii și, ridicat în picioare, înregistra cu uimire minunățiile peisajului din ținutul Eden, toate făcute pentru el. Simțămintele lui, prilejuite de această experiență unică, se armonizau pe deplin cu semnificația numelui acestui ținut de vis, căci Eden însemna “desfătare”. Primele impresii le împărtășea cu însuși Creatorul. Prima cântare, la unison cu universul întreg, a fost Psalmul 19. În Eden, Dumnezeu i‑a sădit o Grădină, care să‑i fie locuința și ocupația.

Ah, dar cât de scurtă a fost desfătarea din Grădină! Numai doi oameni au gustat din minunățiile ei și, așa cum se întâmplă mai totdeauna cu prea multă ușurință, celor doi “li s‑a urât cu binele”. Ca urmare, iată‑i alungați din singura Grădină care se poate scrie cu majusculă. Poarta rămânea în urma lor închisă pentru totdeauna.

Izgonind‑i din Eden, Dumnezeu nu‑i lasă totuși fără o speranță, întrucât îi îndrumă înspre Rasărit; un anume răsărit, pe care aveau să‑l caute și aștepte prin sutele de generații, care i‑au urmat și moștenit. Primul pas al îndepărtării de Dumnezeu îi conduce pe oameni afară din Grădină. În chiar următoarea generație, Cain își începe pribegia în țara Nod, care înseamnă “fugă”. De la desfătare la izgonire și apoi la fugă. După ce L-au privit pe Creator în față, oamenii I-au întors spatele în izgonire și au fugit apoi de El prin gelozie, ură și crimă …

Acolo unde istoria s‑a scris încă de la început, unde oamenii calcă pe mormintele primilor strămoși, acolo curge astăzi râul Iordan, nu prea însemnat nici prin lungimea lui, nici prin debit, dar celebru prin istoria la care a fost martor. Iordanul mi se pare a descrie bine istoria umană, tendințele generale care o guvernează și rezultatele ei concrete, vizibile în prezent. Iordanul întruchipează tendința spre entropie morală care, în ciuda unor multiple eforturi, repetate în istorie, de a‑i restaura sau reforma ființa morală și spirituală, trage iremediabil pe om în jos, victimă a gravității pământescului, căreia i se abandonează din slăbiciune și inerție.

Drumul omului spre Răsărit s‑a dovedit până la urmă a fi unul spre Miazăzi. Dinspre Răsărit urma să răsară Luceafărul strălucitor, într‑o dimineață rânduită de Dumnezeu. Dar omul schimbă direcția spre Miazăzi, direcția în care curge Iordanul, și care semnifică căutarea plăcutului, a confortului, alegerea variantei efortului minim. Apele Iordanului constituie un parcurs leneș, plin de meandre, ocolit și abătut, care face ca lungimea râului să se dubleze față de distanța în linie dreaptă de la izvoare la vărsare, voind parcă să prelungească pe cât posiblil iluzia prezentului și să întârzie deznodământul final.

Iordanul simbolizează abaterea de la direcția recomandată de Dumnezeu, pentru că orientarea spre Răsărit înseamnă întoarcerea la Sursă. Patru izvoare se unesc pentru a da naștere Iordanului; trei dintre ele coboară din Muntele Hermon, ca să întâlnească pe al patrulea, care vine dintr‑o câmpie vestică. Muntele îl reprezintă pe Dumnezeu, de care apostolul ne îndeamnă să ne apropiem cu multă atenție, iar cele trei izvoare din munte ne vorbesc de Sfânta Treime, în cadrul căreia Tatăl ne apare ca Inaccessibil (Ioan 1:18), Fiul ca Stânca ruptă din Munte și Duhul ca cel Separat, Sfânt. Al patrulea izvor, care purcede din câmpia vestică (opusă Răsăritului), reprezintă partea materială a omului. Trei izvoare din Munte îl ating pe al patrulea și dau naștere astfel Iordanului, condiția omenirii de‑a lungul istoriei sale.

Numele Iordanului înseamnă “cel care coboară, se grăbește, în jos” și cât de potrivit este acest nume, de vreme ce el se varsă în Marea Moartă, punctul cel mai de jos de pe suprafața pământului, la 400 de metri sub nivelul mării. Cursul descendent al omenirii o sfârșește în marea morții. Începutul a fost bun (Genesa 13:10), însă păcatul, odată lăsat înăuntru, a viciat și corupt din interior ființa umană (Genesa 13:13), punându‑și pe ea pecetea Ispititorului, care l‑a făcut incompatibil cu Cerul (“malurile îngâmfate ale Iordanului”, (Ieremia 12:9).

Întoarcerea la izvoare presupune efort, disciplină și voință, preț pe care puțini sunt dispuși să-l plătească, dar cei care o fac află că profitul răsplătește din plin osteneala. Acolo sus, la izvoare, totul este altfel, acolo perspectiva se schimbă. De acolo vezi mici și neînsemnate lucrurile de jos, din câmpie. De acolo poți ignora Marea Moartă. Aproape de Sursă aerul este pur, iar apa rece și oxigenată, în urma nenumăratelor căderi peste stânci, satisface setea pe deplin. Apa aceasta provine din topirea zăpezii, care este simbolul neprihănirii (Psalm 51:7) și cine gustă din ea nu se va mai fi mulțumi cu altă apă, lucru posibil doar rămânând acolo, la înălțime, pe munte.

Cu cât cobori mai jos pe cursul Iordanului, apa lui se schimbă. Un singur râu la origine, pe parcurs debitul lui se îmbogățește mereu, primind o mulțime de de afluenți, care reprezintă variante mai facile, alternative la intenția originară a Izvorului, contribuții străine, omenești, la Legea Curată a Creatorului. Acești afluenți aduc cu ei aluviuni colectate de apa de ploaie (nu de izvor), de diferite culori, după natura solurilor spălate, care tulbură definitiv apa râului (râurile Siriei, Abana și Parpar erau mai curate ca Iordanul pe vremea lui Elisei). Când plouă pe dealurile dimprejur, se știe la vale după culoarea apei.

Din relatările unor vestiți exploratori aflăm cât de greu este să urci spre izvoarele unui râu. Cu cât râul sau fluviul este mai mare, cu atât mai greu este să urci până la sursa lui. De exemplu, dacă vrei să urci până la izvoarele Amazonului, prima dificultate, mult înainte de a ajunge la nenumăratele lui cataracte și chei, este să te menții pe firul principal. Mulțimea confluențelor face foarte dificilă orientarea și, dacă nu ești foarte sigur de drumul tău, te poți trezi urcând spre surse false, spre izvoarele vreunui afluent, pentru că fiecare confluență pune problema vitală a orientării corecte și a identificării exacte a cursului primar. “Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte^ (Proverbe 14:21), spune înțeleptul.

Revenind la Iordan, să ne aducem aminte că odată, de mult, cursul lui a fost întrerupt de către Iosua, pentru a lăsa pe Israel să intre în Canaan. Acest eveniment are încărcătură profetică pentru noi, căci Iosua va veni s‑o facă din nou, când va întrerupe cursul istoriei, pentru a lăsa Biserica să intre în adevăratul Canaan. Este vorba de al doilea Iosua, care a intrat mai întâi în Iordan pentru a fi botezat, vorbindu‑ne în felul acestat despre identificarea Sa cu noi, cu natura umană, descinzând astfel în chiar albia istoriei omenești, penru ca apoi să ne boteze El Însuși pe noi în Iordanul Vieții, făcând posibilă identificarea noastră cu El.

Marea Moartă va fi fost un loc minunat la început, străjuit de pajiști și dealuri îmbrăcate în păduri. Alimentată de apele bune ale Iordanului, ea simboliza odihna finală. Dar astăzi, apa ei suprasaturată cu diferite săruri, face viața imposibilă. Intenția inițială a fost redusă la sterpiciune și moarte. Sarea este un element bun în sine, dar în exces face apa de nebăut și mâncarea de nemâncat. Excesul, lipsa de echilibru și măsură, chiar în lucrurile bune, aduce un rezultat contrar celui scontat. Dorind să fim mai buni, mai spirituali decât alții, mai neprihăniți, de îndată ce apelăm la competiție, ne găsim dincolo de concentrația corectă de săruri în noi: “Nu fii prea neprihănit și nu te arăta prea înțelept; pentru ce să te pierzi singur!” (Eclesiast 7:16). Comparația cu alții este doar o altă formă a competiției (de fapt o luptă), în care tu ești și competitorul și arbitrul, fapt care-ți asigură un fals ascendent în fața adversarului (care-ți este frate).

Sau, negăsind înlăuntrul nostru siguranța plină de încredere a mântuirii prin credința în Harul suficient al Domnului nostru Isus Christos, în aceeași greșită atitudine de a ne raporta la alții, apelăm la codul nostru de reguli și precepte, pe care ne clădim spiritualitatea și viitorul. Pericolul iminent, care paște această din urmă deviere, este judecata, la care nu suntem chemați și care exclude acceptarea celuilalt.

Pe când eram un școlar în primele clase și începeam să fac pe pescarul, umezindu‑mi în apele Mureșului cârligul făcut dintr‑un ac cu gămălie, cei mai în vârstă îmi spuneau că peștii înoată întotdeauna împotriva curentului. N‑am ajuns niciodată un pescar dedicat, dar înțeleg că trebuie să înotăm în permanență împotriva cursului lumii, mereu înspre Izvor, căci nefăcând așa, o vom sfârși în Marea Moartă.

La modul propriu, nu este posibil ca Iordanul să‑și întoarcă apele înapoi spre izvoare, dar slavă Celui Veșnic, este încă posibil pentru fiecare om, la nivel individual s‑o facă. Cine a gustat odată din darul ceresc, din apa de izvor a neprihănirii, va dori întotdeauna această apă și, în călătoria lui spre izvoare, va recunoaște drumul bun, așa cum somonii știu să se întoarcă din ocean până la izvoarele în care s‑au născut și nu greșesc niciodată drumul, în călătoria lor de mii de kilometri.

Advertisement