O paranteză profetică se deschide în istoria vieții lui Avraam. Mai întâi, Sara părăsește scena istoriei, lăsând în urmă familia compusă din tatăl și fiul. Ulterior, Avraam avea să ia o altă soție, dar numai după ce respectiva paranteză se încheie.
Capitolul 22, care descrie jertfirea lui Isaac, oferă un amănunt semnificativ. Ni se spune că ”Avraam s-a întors la slugile sale și s-au sculat și au plecat împreună la Beer-Șeba, căci Avraam locuia la Beer-Șeba”. Odată depusă jertfa poruncită de Dumnezeu pe muntele Moria, Avraam a coborât la reședința sa, dar Isaac nu este menționat în această călătorie de întoarcere, ca și cum ar fi rămas pe munte. Fără îndoială că și el s-a întors acasă. Dumnezeu a dăruit lui Avraam un berbece de jertfit în locul fiului său. Dar, Isaac fiind un prototip al lui Christos, faptul că versetul 19 nu-l amintește simbolizează înălțarea la cer a lui Christos. După jertfirea pe munte și învierea Sa, Christos S-a înălțat la cer, acesta este înțelesul omiterii lui Isaac în versetul 19. Astfel, în urma modificărilor amintite, familia lui Avraam este compusă acum din tatăl și fiul, la care se adaugă, în capitolul 24, Eliezer, slujitorul cel mai fidel, cel trimis în pețit.
Iată deci simbolismul pasajului. Avraam, care de-acum ”era bătrân, înaintat în vârstă” (24:1) prefigurează pe Tatăl; Isaac este prototipul Fiului, prin nașterea miraculoasă, jertfirea pe munte și învierea din morți (Evrei 11:19), iar slujitorul, ”cel mai bătrân rob din casa lui” (24:2) reprezintă lucrarea Duhului Sfânt, trimis pe pământ să pregătească Mireasa pentru Mirele ceresc. Atât în cazul lui Avraam, cât și al robului credincios, bătrânețea, senectutea (senioritatea, în cazul robului), reprezintă persoana divină. Cartea lui Daniel descrie pe Dumnezeu ca ”Îmbătrânit de zile”.
Un amănunt semnificativ se găsește în versetul 10, care arată câtă încredere avea Avraam în robul său, devreme ce acesta din urmă ”a plecat, avânt cu el toate lucrurile de preț ale stăpânului său”. În același timp, lucrul acesta vorbește, din nou, despre importanța misiunii și tot ce Avraam era dispus a pune la bătaie, numai ca fiul său să aibă parte de cea mai bună partidă, cum am spune noi astăzi. Ni se vorbește astfel despre darurile cu care Duhul împodobește Biserica, spre a o înățișa în chip adecvat înaintea lui Christos.
Odată ajuns în casa miresei, mă întreb dacă fraza introductivă a discursului lui Eliezer a atras atenția celor prezenți, pe când li se recomanda, ”Eu sunt robul lui Avraam”. Urechea lor trebuie să fi discernut o modificare fonetică în numele rudeniei lor, cel plecat cu multă vreme în urmă din mijlocul lor. Păsăsind Mesopotamia, numele lui Avram a fost schimbat de Dumnezeu în Avraam (tată al unei mulțimi), ca parte a legământului încheiat cu el. Acest incident fonetic a putut fi un bun punct de plecare, oferind robului ocazia să relateze tot ce Dumnezeu lucrase până atunci în viața stăpânului său, lucruri care deveneau acum o confirmare pentru ei a plecării precipitate și neînțelese a lui Avram din Haldea. Reacția lor pare a sugera o recunoaștere, poate chiar o acceptare, a Dumnezeului lui Avraam, când încuviințează că, ”De la Domnul vine lucrul acesta …” (24:50).
Un alt ”amănunt” cu apăsat accent profetic îl reprezintă grija robului de a nu întârzia în Mesopotamia, deși fratele și mama fetei voiau să rețină pe Rebeca ”măcar vreo zece zile”. Misiunea odată îmdeplinită, singurul gând al robului a fost să se întoarcă fără zăbavă la stăpânul său, ”Nu mă opriți, fiindcă Domnul mi-a dat izbândă …” Rudele au încercat o altă manevră de amânare, zicând ”Să chemăm pe fată și s-o întrebăm … Vrei să te duci?” Spre surpriza lor, încuviințarea fetei de a pleca imediat a venit fără nici o rezervă, ”Da, vreau”.
Animați de aceeași dorință de plecare neîntârziată, robul spre a-și încheia misiunea, dând un raport complet stăpânului, iar Rebeca nerăbdătoare să-și întâlnească soțul și să înceapă cu El o viață nouă, cei doi ne îndreaptă gândurile spre realitățile finale, pe care le reprezintă, și despre care ne vorbesc cu elocvență – călătoria Miresei, călăuzită de Duhul, spre Mirele ei.
Gelu 