La început, Biserica învață, crește și se maturizează uimitor de rapid. Interpretează cu siguranță profețiile și recunoaște fără ezitare împlinirea lor. Unele lucruri le știe din instinct, altele le experimentează, învățând din situațiile concrete care se dezvoltă zilnic și trebuiesc soluționate. În această ultimă categorie se încadrează episodul trist cu Anania și Safira.
Ne scapă alte lucruri, dar nu un eveniment cu asemenea impact și putere educativă. Chiar și contemporanii au fost cuprinși de o mare frică, auzind despre lucrurile petrecute la Ierusalim, printre creștini. Evenimentul s-a petrecut într-un colț, dar cu ajutorul Evangheliei a făcut rapid înconjurul lumii.
Nu mai poți fi sigur (ori singur) nici măcar în străfundul inimii? Nu mai poți avea nici un fel de ”privacy”? Nu-ți mai este îngăduit să păstrezi micul tău secret, nici măcar cu ajutorul, desigur ”potrivit”, al soției tale? Fapta celor doi ilustrează individualismul și ni se face clar faptul că acesta n-are ce căuta în Biserică. Egoismul este destructiv și molipsitor și, ca urmare, trebuie extirpat. Aici apare la nivel de familie – doi soți care se sustrag întregului, dar el se poate manifesta la orice nivel; clan, biserică locală, cult, denominație. Poate îmbrăca haina elitismului, a legalismului, a fundamentalismului, a liberalismului …
Moșioara celor doi a fost împărțită. S-au hotărât și ei să dea (cum făceau cei mai mulți), dar au dorit și să păstreze o parte (cum aveau să facă doar ei). Ce trebuia să rămână întreg, a fost împărțit. Nimeni nu-i obliga să dea, dar aveau în fața comunității obligația să rămână onești.
De ce au împărțit prețul moșioarei? Pentru că le era împărțită inima. În inima lor erau două compartimente; partea noastră și partea lor. Inima lor se auto-excludea din întreg, din părtășia credincioșilor. Se rupeau singuri din această experiență unică a istoriei, posibilă doar prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu. Înainte de a ne spune că ucenicii aveau toate lucrurile de obște (Fapte 4:34-35), Scriptura ne dezvăluie secretul unității lor – mulțimea celor ce crezuseră ”era o inimă și un suflet” (4:32).
Inima împărțită e nevoită să mintă. Una din părți fiind secretă, trebuie ascunsă, iar minciuna este giulgiul care o învelește. O ascunde de oameni, nu și de Dumnezeu. Minciuna fură pe frați și insultă pe Dumnezeu. El nu poate fi exclus din ecuație. Chiar dacă răul e plănuit în comun, fiecare plătește pentru el în parte. Multiplicăm în biserică ceea ce avem în inimă, dar răul se multiplică incomparabil mai mult și mai repede decât binele. ”Depărtează-te” de ei, nu înseamnă dezbinare, ci protecție, profilaxie, izolarea focarului de infecție. Ni se impune spre considerare problema răului și a eradicării lui; Dumnezeu o lasă pe seama noastră …
Omul duhovnicesc discerne prezența răului, oricât de bine ar fi mascat. Dumnezeu a înzestrat Biserica Sa cu aparatura de detecție, care funcționa fără greș la început. Imediat ce prețul ciuntit al moșioarei a fost depus la picioarele apostolilor, Petru a știut că acolo zăcea doar o parte. Petru îl prindea pe Anania în mreaja propriilor cuvinte. Încercând să mintă, Anania și-a ales rău locul unde s-o facă – la picioarele apostolilor. Picioarele lui Petru reprezintă temelia Bisericii, care este Adevărul, și tocmai în fața Adevărului mințea Anania, împreună cu soția lui. Picioarele apostolilor au fost spălate de Isus și nu le era îngăduit celor doi să le mânjească printr-o faptă singulară, în mijlocul unei comunități benevole, sincere și curate. Picioarele apostolilor aveau să poarte Biserica până la marginile pământului, în vreme ce mâinile lor făptuiau minuni, iar gura lor vestea cuvintele lui Dumnezeu.
(Va urma)
Gelu 