Pe când se citea în biserică pasajul despre vindecarea lui Naaman Sirianul, m-a frapat pentru prima dată observaţia că întreaga istorie este tivită cu o salbă de neînţelegeri. Mai toate personajele implicate în cele întâmplate “se fac vinovate”, într-o măsură mai mică sau mai mare, de lipsă de înţelegere a lucrurilor.
Fetiţa Roabă
O fetiţă isteaţă, fără îndoială, o fetiţă precoce, judecând omeneşte; dar dincolo de tot ce poate fi explicat omeneşte, o fetiţă inspirată şi folosită de Dumnezeu pentru iniţierea unei lucrări de proslăvire a Numelui Său şi împlinire a planurilor Sale. Deşi doar o roabă în casa generalului bolnav, fetiţa se afla la curent cu starea de fapt a familiei, fie că auzise ceva, fie că faptul era bine cunoscut, fie că ştia să observe ce se întâmpla în jurul ei şi să tragă concluzii.
Dar, cum de nu i s‑a păstrat numele, la locul cuvenit pe paginile Scripturii? A fost gestul ei de mică însemnătate? De fapt scurta ei apariţie pe scenă a declanşat întregul eveniment. Generali şi împăraţi, diplomaţi şi slujbaşi de rang înalt, profetul lui Dumnezeu şi slujitorul lui, s‑au găsit dintr‑odată implicaţi într-o lucrare stârnită de scurta intervenţie a fetiţei de (nu ştim câţi) anişori, şi fără nume. Schimbările aduse în vieţile persoanelor în cauză aveau să fie dramatice şi cruciale. Viaţa lor lua o turnură nebănuită şi, din păcate în unele cazuri, tragică.
Cine să fi fost acest copil fără nume, însă cu o pregnantă prezenţă în viaţa reală?! A fost şi rămâne, cel puţin în mod potenţial, copilul născut în fiecare familie de credincioşi, care aşteaptă a fi crescut pentru un destin care să conteze. Fiecărui copil îi corespunde o speranţă (sau măcar un vis). Fiecare copil născut în familie de oameni salvaţi de Isus Christos are dreptul să crească un Moise, o Estera, un Daniel, o Tabita, un Timotei, ori poate doar un anonim, destinat ca semn de circulaţie la încrucişare de drumuri, în viaţa oamenilor vizaţi de Dumnezeu.
Dar câţi dintre ei au şansa să devină ceea ce pot şi au dreptul să fie? Părinţii au de obicei alte planuri cu privire la ei, limitându-le destinul la ceva foarte prozaic ‑ un copil cu nume, cu profil clar definit, cu carieră aleasă prin decizia lor, în care nu mai rămâne nimic în suspensie, nimic disponibil pentru planurile lui Dumnezeu, care mai întotdeauna “se întâmplă” să fie diferite de ale părinţilor. Este nevoie, de cele mai multe ori, ca Dumnezeu să‑l facă “rob” pe copil, înainte de a‑l putea folosi. Ne vin imediat în minte exemple clasice: Iosif, Samuel, Moise, Estera … copii ceruţi de Dumnezeu, sau luaţi din casa părintească şi crescuţi în casa lui Dumnezeu. Crescuţi pentru jertfă, pentru salvarea altora, nu pentru un viitor confortabil, care din perspectiva lui Dumnezeu rămâne doar un potenţial nefructificat.
O fi sperat fetiţa fără nume să‑şi câştige eliberarea din captivitate? Nu mă îndoiesc că a căpătat aceast cadou, poate singurul care conta. Nu mă îndoiesc, de asemenea că, întors din Samaria, generalul a copleşit‑o pe micuţa roabă cu toate binefacerile ce‑i stăteau la îndemână, poate adoptând-o ca fiică, asigurându-i un viitor îndestulat şi la adăpost de primejdii. Mă gândesc însă că libertatea nu putea să aibă un preţ prea mare pentru ea. Poate că şi părinţii ei au fost luaţi robi şi duşi cine ştie unde sau, mult mai probabil, ucişi. Nu mai avea casă, ori familie, la care să se întoarcă. De aceea mă gândesc că nu din interes a rostit ea puţinele cuvinte aducătoare de speranţă în familia generalului. Mai degrabă din ataşamentul şi dragostea care se nasc uşor în inima curată a unui copil. Generalul şi soţia lui se vor fi purtat blând şi cumsecade, iar inimioara ei fragedă s‑a grăbit să răspundă, deschizându-se ca o floare în mâgâierea blândă a soarelui. Şi când un copil curat dă, el dă totul.
Şi apoi, cine nu ştia că în Israel Dumnezeu lucra prin profeţi? Ceea ce ştii despre Dumnezeu, te face responsabil, dar numai ceea ce faci pentru El te transformă în misionar. Credinţa adevărată păşeşte peste hăul care desparte cunoştinţa de ascultare.
Care ar putea fi atunci neînţelegerea acetui sufleţel inocent care, în candoarea lui, aduce nădejdea vindecării de lepră în familia pe care o slujea? Neînţelegerea fetiţei ar fi credinţa că “prorocul l‑ar tămădui de lepra lui”. Ştim că Dumnezeu este Cel ce vindecă, şi mai bine decât noi o ştiau profeţii. Dar asta nu diminuează cu nimic aportul fetiţei. Nu înţelegerea l‑a salvat pe stăpân, ci credinţa ei, principiu ce se aplică la fiecare dintre noi. Poate lipsi o înţelegere deplină în mintea noastră, dar inima nu poate fi lipsită de harul credinţei …
Fetiţa a spus stăpânei ei, soţia a spus soţului ei, care la rândul lui a spus “stăpânului său”. Iată că fiecare avea un stăpân şi tot aşa stau lucrurile şi astăzi.
Împăratul Siriei (Ben Hadad al II-lea)
Nu ştim cât de curată s‑a transmis informaţia până la împărat, dar aflăm din Scripturi următoarea lipsă de înţelegere. Împăratul Siriei dă generalului său scrisori de recomandare pentru curtea împărătească de la Samaria. Şi, ca suveran, el scrie: “Acum, când vei primi scrisoarea aceasta, vei şti că îţi trimit pe slujitorul meu Naaman, ca să‑l vindeci de lepra lui”. Scurt şi răspicat. Textul sugerează cu acurateţe tonul împăratului, în timp ce dicta scrisoarea. Monarhul din Samaria n-avea decât să se conformeze şi să‑l vindece pe generalul sirian. Putem înţelege că împăratul Siriei folosea stilul diplomatic al vremii şi nu putea să scrie direct proorocului. El se adresa pe calea ierarhică bine cunoscută lui. Şi cum el era stăpânul, nu scăpa ocazia să i‑o amintească suzeranului său. Ceea ce nu ştia acest împărat, era faptul că vindecarea se cere pe cale ierarhică mergând de jos în sus, apelând la Stăpânul tău, nu poruncind supusului tău. Ben Hadad credea că Elisei era supus împăratului Ioram, primea ordine de la el şi că acesta nu va putea rezista darurilor substanţiale purtate de carele lui Naaman.
Împăratul Samariei (Ioram)
De partea lui, împăratul lui Israel a intrat în panică la primirea soliei. Sfâşierea hainelor vorbeşte cu elocvenţă despre ananghia în care Ioram se credea. El judeca în termeni diplomatici şi politici şi nu se gândea decât la sine însuşi: “el caută prilej de ceartă cu mine”. Cum de nu şi‑a adus aminte de Dumnezeu şi de profetul Elisei? O fetiţă îşi aduce aminte în ţara robiei, în vreme ce împăratul lui Israel uită în palatul regal.
Naaman
Naaman este omul în cauză, bolnavul incurabil, care începuse a gusta din dulceaţa speranţei. Soarta lui era în joc. Se găsea prins într‑un mecanism pus în mişcare de credinţa unui copil, un mecanism pe care nu‑l putea controla, sau influenţa în nici un fel, lucru care-l făcea mai vulnerabil, mai predispus la neînţelegeri şi greşeli. După înjositorul drum făcut până la poarta casei lui Elisei, generalul nu mai poate face şi următorul gest de umilire. Întodeauna mai este o treaptă de coborât pe scara umilinţei!
Profetul nici măcar nu iese să‑l întâmpine pe reputatul general, să‑l salute respectuos şi să se declare fericit că‑l poate vindeca. Îl trimite în schimb (printr‑un sol) la Iordan. Ce gânduri se vor fi născut atunci în inima lui, nu ştim. Ştim doar că s‑a mâniat şi a plecat, rostind cuvinte care trădează totala lui lipsă de înţelegere. I se cerea să coboare prea mult; de la curtea lui Ben Hadad, care îi datora recunoştinţă, până la poarta lui Elisei ‑ un lung coborâş; de la “invizibilul” Elisei până la Iordan ‑ şi mai mult. Dar cât de uşor de făptuit, totuşi!
Problema adevărată a lui Naaman se revelează în versetul 11, care desfăşoară povestirea în continuare: “Eu credeam că va ieşi la mine, se va înfăţişa el însuşi, va chema Numele Domnului, Dumnezeului lui …” Naaman vorbeşte despre divinitate ca Dumnezeul lui Elisei. Dar Dumnezeu voia să fie şi al lui Naaman. Până acum, vorbindu‑se despre boala lui, Scriptura foloseşte de trei ori expresia “lepra lui” (2 Împăraţi 5:3, 6, 7). Până la momentul respectiv, a lui Naaman era doar lepra. Biblia insistă asupra faptului, repetându‑l de trei ori. Cum nevoia lui reală era Dumnezeu, Naaman se afla extrem de aproape de ţintă, nu mai trebuia decât să devină conştient de nevoia lui.
Sfatul bun al slujitorilor a biruit însă şi, în vreme ce se scaldă de şapte ori în Iordan, Naaman are destulă vreme să cugete la nebunia trufiei lui, să privească cu silă la pielea trupului său acoperit de lepră, stigmatul de neşters şi simbolul pierzării sigure. Are vreme să‑şi răcorească supărarea, să se umilească în faţa propriilor lui slugi, să privească la măgarii încărcaţi cu aur şi argint ‑ avuţia inutilă, care nu‑l putea ajuta cu nimic …
Iordanul era graniţa, dar nu între două ţări, ci între două vieţi. În Marea Roşie asupritorii lui Israel au murit înecaţi de ape; în Iordan stăpânitorii lui Israel au putut fi mântuiţi. Iordanul este râul pocăinţei, în el vor sta împreună Ioan şi Isus, Vechiul şi Noul, la graniţa dintre legăminte.
Elisei l‑a primit pe Naaman şi a stat de vorbă cu el, numai după ce fusese vindecat de lepra lui. Nu vi se pare semnificativ? Iar Naaman proclamă acum pe adevăratul Dumnezeu.
Ghehazi
E greu să priveşti aurul şi argintul adus din Siria cum se întorc înapoi, chiar dacă n‑au fost aduse pentru tine. În vreme ce Elisei nu pare a fi conştient de ceea ce pierde, de ce n‑ar fi slujitorul lui, omul cu capul pe umeri? Dar, a şti când momentul este prielnic, rămâne o artă: “Este oare acum vremea de luat argint…?” Profetul ştia în duhul lui, care erau lucrurile la care râvnea Ghehazi. Acesta îşi făcuse socoteala cam cât l‑ar costa o gospodărie bine pusă la punct (un talant de argint) şi doar atât cerea de la Naaman. Dacă ar fi fost vremea de primit daruri, Elisei ar fi primit şi ar fi dat o parte şi slujitorului său.
Minciuna este calea pe care vine banul nemuncit. Este justificarea mijloacelor murdare, este paravan folosit de conştiinţa vinovată, iluzia cu care omul se îmbată, dornic să fugă de realitatea rătăcirii sale. Este paradoxul păcatului. Omul ştie că nu este bine, dar nu vrea să aceepte ideea, nu se poate smulge din dulcea iluzie a plăcerii, pe care crede că “prada” i‑o oferă.
Tragedia lui Acan, Balaam, Iuda, Anania şi Safira, Simon Magul, stau veşnică mărturie despre faptul că “nu este acum vremea” de fugit după aur şi argint, de risipit resursele pe care Dumnezeu le‑a investit în noi, căutând să ne realizăm material în mijlocul unei generaţii, care aleargă vijelios spre pierzare. Naaman este mântuit, profetul lui Dumnezeu dispreţuieşte argintul şi aurul, dar Ghehazi se gândeşte să profite. “Câştigul” lui, în final, este doar lepra, lipită de “tine şi de sămânţa ta pentru totdeauna”, poate în scopul ca “duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus”.
Prin istoria lui Naaman, Biblia ne face încă o dată atenţi la propriile noastre lacune în înţelegerea lucrurilor duhovniceşti, care ne-au deturnat până acum de la umblarea în adevăr, şi ne chezăşluieşte corectarea necesară. Care este lipsa ta de înţelegere? Ferice de tine dacă ştii şi-ţi corectezi lentilele spirituale (Apocalipsa 3:18).
Gelu 