(Faptele Apostolilor 10)
Scena este casa lui Simon tăbăcarul, tizul apostolului Petru, în Iope, pe țărmul mării Mediterane, foarte probabil plasată la periferia cetății, din pricina emanațiilor odorifice inerente practicării ocupației de argăsire a pieilor de animale. Meseria de tăbăcar a determinat supranumele, sau porecla lui Simon, procedeu lingvistic prin care mulți dintre noi ne-am procopsit cu numele noastre de familie, inclusiv subsemnatul, măcar că nu prin meseria proprie, ci prin moștenire, cine știe de la a câta spiță de neam.
Vremea este în jurul amiezii, pe când lui Petru i se face foame. Iată că și apostolii trăiau cu picioarele pe pământ, exact ca noi (Iacov 5:17). În timp ce gospodina casei îi prepară prânzul, probabil coace pâine, frige pește, scoate un drob de brânză din butoi și aduce măsline din pivniță, Petru urcă pe acoperișul casei să se roage, cum se cuvine unui apostol să-și folosească timpul de răgaz. În toiul rugăciunii se deschide o poartă în văzduh și din cer este coborât un vas, ca o mare față de masă, încărcat doldora cu tot felul de viețuitoare, unele dintre ele calificate de Legea lui Moise ca necurate.
La nedumerirea inițială cu privire la vedenie (“Petru nu știa ce să creadă”), se adaugă surpriza, de îndată ce un glas din cer îi cerea, nici mai mult nici mai puțin, decât să taie și să mănânce. Ca un bun evreu ce era, doar privind la dobitoacele necurate lui Petru i se punea un nod în gât. Se apără declarând cu emfază că “niciodată n-am mâncat ceva spurcat sau necurat.” O respectare cu toată strictețea a interdicțiile dietare ale Legii. Până aici, nota zece pentru evreul din Petru, nu însă și pentru apostolul din el.
Surpriza, de data asta pentru noi, vine citind primele cuvinte ale reacției sale la invitația cerească de a se servi din meniul oferit.
“Nicidecum, Doamne!”
Care-i surpriza? O negație umană forte și apelativul divin folosite împreună. Se potrivesc ca nuca în perete. Pur și simplu incompatibile, o imposibilitate logică. Când I te adresezi lui Dumnezeu cu “Doamne”, a-I refuza invitația cu un apăsat “nicidecum” este cel puțin o necuviință, dacă nu ceva mai mult. Este ca și cum ai considera invitația Domnului o inconsecvență gravă, o încălcare nejustificată a Legii. Sună ca un reproș deschis.
Și astfel, interjecția între Petru și Domnul continuă încă de două ori (trei în total) cu același efect, dovedindu-l pe apostol greu de convins, măcar că i se spunea despre animalele în cauză că fuseseră déjà curățite. Ca să nu mai vorbim de faptul că i se oferea o revelație divină tocmai pe când se ruga. La ce bun să te rogi, când nu ești dispus să accepți un răspuns divin clar și răspicat, chiar dacă nu este răspunsul așteptat de tine? Să fie oare vorba aici de puterea tradiției evreiești de a se opune libertății creștine câștigate pentru credincioși de Cristos Domnul?
“Nicidecum, nicidecum, niciodată …” sună foarte frumos în bine-cunoscuta noastră cântare, dar astfel de negații nu-și au locul într-un dialog cu Domnul. Grijulii să n-o facem cu vorba, am putea-o face și noi, cu fapta.
Gelu 