(Ioan 13)
Spălarea picioarelor rămâne o poruncă sensibilă, controversată, disputată și practicată pe alese. În mod literal n-a fost practicată înainte de secolul al patrulea, când sfântul Ambrozie a înțeles-o literal și a introdus-o în biserica din Milan, al cărei episcop a fost (E. W. Bullinger). Apostolul Pavel nu spune că ar fi primit ceva de la Domnul cu privire la spălarea picioarelor, cum a primit cu privire la Cina Domnului. Are această omisiune vreo semnificație în practicarea credinței?
Fără îndoială că a ne spăla pe picioare unii pe alții este o datorie. Domnul Christos însuși a făcut-o, un gest care i-a nedumerit pe ucenici la vremea respectivă. Dar nu cred că spălarea este menită a fi felul de datorie care se practică în unele biserici, doi câte doi, o dată pe lună, pe alese și apoi ne “spălăm pe mâini”, ca Pilat din Pont, de datoriile față de aproapele nostru, căruia tocmai i-am spălat picioarele.
Un ritual al spălării picioarelor în biserică, doar ca aducere aminte a datoriei simbolizată de actul în sine, ar însemna puțin lucru. O putem practica “din datorie”, cu mâinile, dar fără s-o facem cu inima, oricând este nevoie în cele 24 de ore ale zilei. “Datorie” este cuvântul cheie, și el se referă la datoria continuă față de cel pe care-l numim “frate” sau “soră” în credință. C. S. Lewis credea că datoria față de aproapele nostru vine, ca importanță în practicarea credinței, imediat după Cina Domnului. Datorie ca o chestiune de slujire, nu de ritual.
Întrebarea este acum, la fel ca atunci, în odaia de sus, înțelegem noi simbolismul actului săvârșit de Christos? Sau ne limităm la aplicarea mecanică a unui concept intenționat a fi mult mai profund? Nici ucenicii nu erau pregătiți, la data respectivă, să înțeleagă semnificația gestului făptuit de Domnul lor, dar aveau s-o facă “după aceea”, mai târziu.
Actul săvârșit de Isus a fost de neimaginat pentru Petru, la fel cum a-L boteza pe Isus fusese de neimaginat pentru Ioan Botezătorul. Amândoi au încercat să-L oprească. Dar, de îndată ce Isus îi explică necesitatea actului, Petru sare în extrema opusă – “nu numai picioarele, ci și mâinile și capul”. Adverbul “niciodată” folosit aici de Petru ne amintește de “Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ți se întâmple așa ceva” (Matei 16:22), și de “nicidecum”-ul lui din Faptele Apostolilor 10:14. El nu umbla cu jumătăți de măsură, pentru el toate lucrurile erau fie albe, fie negre. Unele lecții spirituale nu le putem înțelege nici noi decât “după aceea”, mai târziu. Condiția cerută spre a fi înțelese fiind ascultarea.
În expresia “Domnul și Învățătorul”, folosită de Isus cu privire la Sine în seara Cinei, cele două apelative nu sunt puse împreună ca să putem alege între ele. Dimpotrivă, Domnul are autoritatea să poruncească, iar Învățătorul merge un pas mai departe, ca să ofere exemplul, tocmai ce Christos a făptuit.
Faptul că Isus “S-a sculat de la masă” ar putea însemna că gestul Lui n-a fost menit să fie înțeles, sau să fie instituit ca act ritual. Spălările rituale se făceau înainte de a se așeza la masă, nu după. A fost un act de iubire și slujire, iubirea fiind atitudinea motivatoare a oricărei slujiri veritabile. Fiind “ai Săi”, Domnul și Învățătorul le arăta ucenicilor ce înseamnă iubirea.
Gelu 