Când îmi sărbătoresc ziua de naștere, nu mă evoc pe mine însumi ca prunc, și m-aș simți jignit să fiu tratat ca bebelușul în leagăn care am fost în primul an de viață. Când îmi serbez ziua de naștere, lumânările aprinse pe tort reflectă de fiecare dată numărul anilor care-mi marchează și istoria personală și fizionomia. Îmi doresc, și voi primi, de fiecare dată cadouri adecvate cu vârsta, cu nevoile și cu preferințele mele actuale.
Te-ai gândit vreodată cât de nepotrivită ar putea fi în ochii Săi sărbătorirea lui Christos Isus la Crăciun ca prunc abia născut, înfășat în scutece și plasat într-o iesle? Când El este în prezent domnul domnilor și împăratul împăraților, când nu există în limbaj superlative suficient de potente ca să-i descrie poziția, autoritatea, gloria și puterea în cer și pe pământ. Alegem, în această sărbătoare, ce este convenabil pentru noi, sau cine este El în prezent?
Uităm atât de lesne că El nu mai este nici Învățătorul de altădată, pe pieptul Căruia ucenicul Ioan obișnuia să-și sprijinească capul? Ioan însuși descrie în Apocalipsa scena în care Christos i se arăta în insula Patmos, când spune, ”Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort” (Apocalipsa 1:17). Relația cu Christos a ucenicului de altădată s-a schimbat în mod dramatic. Te-ai gândit vreodată că acolo sus, în cer, felul cum Îl sărbătorim noi aici jos în sezonul Crăciunului ar putea fi socotit ca o vinovată necuviință? Ca să nu mai amintim faptul că nu ne-a poruncit, nici măcar nu ne-a recomandat, să-I sărbătorim nașterea, El știind cât de predispuși suntem să unim sărbătoarea cu nelegiurea (Isaia 1:13).
Ca să nu mai vorbim despre daruri, cadouri, pe care ni le facem unii altora, faptul în sine reflectând mutarea accentului de la Sine la noi înșine. Ignorăm, în același timp, ce-I putem aduce Lui, ce-Și dorește El de la noi. Dacă eșuăm în a păstra proporțiile în cursul acestei sărbători, nu vom reuși decât să facem jocul comerțului și al materialismului pe care acesta ni-l inoculează în doze masive cu ocazia sărbătorilor, pe care încă le numim ”creștine”, dar pe care le petrecem aproape păgânește.
Evenimentul în sine, pe care pretindem că-l sărbătorim, s-a derulat cu discreție, modestie și fără pompa inventată de noi în celebrările Crăciunului. Nașterea Sa a fost făcută cunoscută doar unor paria – castei păstorilor, unui om în vârstă, neprihănit și plin de Duhul care aștepta să moară, unei femei înaintate în vârstă care a slujit o viață întreagă în templu și unor magi veniți de la mare depărtare ca să I se închine. Să se închine cui? ”Împăratului de curând născut”, nu ”Pruncului” pe care-L portretizăm noi în cuvinte, scene, scenete, jocuri de lumini și cântări, de multe ori siropoase, duioase și lacrimogene.
Mă îndoiesc de faptul că noi, celebranții Crăciunului, ne încadrăm simbolic în vreuna din categoriile reprezentate de oamenii cărora le-a fost prezentat Pruncul cu două mii de ani în urmă. Dacă am trăi o viață asemănătoare cu a lui Simeon și a Anei, în curăție, rugăciune și post, ne-am păstra pe noi înșine imuni la atracția materialismului lăbărțat promovat de lume și de comerț.
Cât de convenabil este pentru mine să-L sărbătoresc pe Isus în leagăn. Pruncul nu-mi cere nimic. Altfel stau lucrurile cu Christos Domnul. El îmi pretinde totul. Va fi de folos să ne amintim cum Se raportează Christos în prezent la cele șapte biserici din Apocalipsa și să ne regăsim în careva din situațiile pe care El le înfierează în scrisorile Sale. Vom găsi multe de îndreptat.
Nu cumva am inversat rolurile; nu cumva suntem noi copii în practicarea religiei noastre?! Un lucru rămâne cert – El este Domnul.
Gelu 