De vreme ce obiectul credinței noastre întârzie a se materializa, acest lucru întâmplându‑se după voia expresă a lui Dumnezeu, El a pus în noi nădejdea ‑ puterea care ne ține fixați pe țintă, care ne ajută să urmărim prin ani scopul fixat. Nădejdea este o ancoră, pe care o aruncăm departe în viitor, în tărâmul făgăduințelor divine, pe frânghia căreia ne tragem apoi pe noi înșine tot mai aproape de țintă. Ea ne ajută să ne ridicăm din nou după fiecare cădere și să pornim iarăși la drum. Nădejdea conține în formula ei un ingredient care scurtează drumul (cel puțin la modul virtual), care inoculează energie și motivație pentru a continua călătoria spre o țintă care poate părea de neatins, care fuge dinaintea noastră ca un miraj al pustiului dintre cele două ape.
Deznădejdea, opusul ei, este otrava, drogul care trage privirile înapoi spre punctul de plecare, spre oalele cu castraveți lăsate în urmă, spre prazul cu care ne-am deprins în Egipt, întorcând spatele țării în care “curge lapte și miere”. Deznădejdea, odată acceptată ca mod de viață, are putere să ne doboare definitiv!
Călătorim, unii dintre noi (folosindu-ne de o altă metaforă bibică) ca fiul risipitor, care se întorcea acasă rușinat, cu mâinile goale, după ce risipise partea lui de avere; avere care-i fusese încredințată la cererea sa, pe care a pretins-o ca pe ceva cuvenit, numai ca apoi să se convingă singur că nu era pregătit pentru a o administra. Nădejdea unui început nou, fără pretenții de data asta, pe care-l intuia posibil în casa părintească, îi dădea curajul trebuitor ca să se întoarcă acasă, prin credință.
Mare este taina nădejdii, care trage la jug împreună cu credința, motivate fiind amândouă de puterea dragostei! În compania lor, călătoria devine mai ușoară, greutatea poverii nu mai contează, iar destinația strălucește în zare ca o promițătoare stea a Betleemului.
Întrebarea care (paradoxal) pare să fie răspunsul adecvat la toate întrebările stârnite până acum în inima noastră este: “Și dacă n‑ați fost credincioși în lucrul altuia, cine vă va da ce este al vostru?” Lui Avraam nu i s‑a îngăduit să intre imediat în țara promisă; nu i s-a putut încredința pe loc țara care, de drept, era a lui. În vreme ce Domnul Isus ne pregătește un locaș în casa Tatălui Său, noi avem trebuință să ne pregătim aici jos pentru a putea fi admiși în casa de Sus. Dacă locașul pregătit în casa Tatălui este nou, atunci cu siguranță că și viitorii locatari ai acestei case trebuie să fie oameni noi, născuți din nou, dintr‑o sămânță nouă – o plămădeală nouă: “Căci dacă este cineva în Christos, este o făptură nouă”. Lucrurile vechi, omul vechi, toate puse de apostol la timpul trecut, trebuie să devină de domeniul trecutului, trebuie să rămână în Ur, în Egipt, sau “în țara depărtată”.
Paradoxul pare a se ține scai de noi. La o examinare superficială s-ar părea că răspunsul la rugăciune este proba unei credințe mari. Cu cât mai mare este credința, cu atât mai mari vor fi rezultatele obținute de ea prin rugăciune!? Evanghelia, însă, reduce standardul credinței ascultate la dimensiunile unui grăunte de muștar și, dacă nu greșesc, nu garantează ascultare unei credințe cu adevărat mari. Cu alte cuvinte, credința nu garantează în mod automat rezultate. În adevăr, cartea Evreilor elevează credința și-i exemplifică roadele dar, după ce exemplifică credința unora dintre oamenii mari ai Bibliei și răspunsurile primite de ei ca urmare a făgăduințelor, adaugă la sfârșit, “Alții au suferit batjocuri, bătăi, lanțuri și închisoare … ei, de care lumea nu era vrednică … măcarcă au fost lăudați pentru credința lor, totuși n-au primit ce le fusese făgăduit …”
Pentru credința cu adevărat mare contează mai puțin dacă primește sau nu obiectul făgăduinței și a rugăciunii ei. Verbul “a crede” are o expresie derivată care indică mai clar mecanismul credinței. Acest derivat este “a se încrede”. Cine se încrede cu adevărat în dătătorul făgăduințelor, va lăsa răspunsul la rugăciune la latitunea Celui în care s-a încrezut. Ne amintim de cei trei tovarăși ai lui Daniel în cuptorul lui Nebucadnețar, “Iată, Dumnezeul nostru … poate să ne scoată din cuptorul aprins … Și chiar dacă nu ne va scoate, să știi împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi …”
Apostolul Petru îi îndeamnă, mai ales pe cei ce suferă, “să-și încredințeze sufletele credinciosului Ziditor …” A crede făgăduințele, a ne încrede în Autorul lor, și a ne încredința destinul în mâna Celui ce-l poate zidi în mod desăvârșit – aceasta mi se pare a fi dialectica credinței.
Gelu 
[…] Dialectica Credinței […]