“Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit” (Matei 5:48).
Pot vorbi despre perfecțiune niște oameni imperfecți?
Poți pretinde perfecțiune de la alții dacă tu însuți nu ești perfect?
Paradoxul constă în faptul că, odată devenit perfect, înțelegi că nu poți aștepta perfecținue de la alții.
Dumnezeu singur poate aștepta desăvârșire de la noi, El fiind cel Desăvâtșit.
Rezonând pe coarda cea mai optimistă a inimii în căutare de motivație, un proverb flamand sună cam așa: “Odată ce ai pășit peste pragul casei, cea mai grea parte a călătoriei a rămas în urma ta”. Cât de convingător sună cuvintele acestea în urechile credincioșilor! Oare n‑a fost, pentru cei mai mulți dintre noi, primul pas (convingerea, decizia și startul) cea mai dificilă parte a călătoriei spre o nouă Destinație? Multor oameni le‑au trebuit ani la rând, până au reușit să‑și adune tot curajul trebuitor ca să facă pasul hotărâtor peste pragul familiar al “casei” lor.
Viața trăită până atunci le fusese singura casă cunoscută, care le oferea oarecare siguranță, puțin comfort, ocazionale și sărăcăcioase bucurii (despre care atunci nu știau cât de amăgitoare erau), legături de prietenie ce-i țineau ancorați într‑un anume fel de trai, nutrind visuri și urmărind scopuri asemănătoare cu ale tuturor muritorilor. Doar prin harul mântuitor al lui Dumnezeu, ușa continua să rămână deschisă înaintea lor, ca o invitație la călătorie și, în același timp, ca un reproș nerostit pentru zăbovirea prea îndelungată.
Întârziaseră prea mult, lâncezind în această “țară a nimănui”, călare peste pragul nehotărârii, temători să facă cel dintâi pas – o stare de continuă ezitare, care îmbolnăvește inima și subminează voința. Mult mai târziu au descoperit (dacă au făcut-o vreodată) principiul că uneori este mai bine să decizi, riscând chiar să greșești, decât să nu decizi de loc. A stărui în nehotărâre crează o situație mai dăunătoare decât pare la o examinare superficială.
Ați auzit poate pilda devenită clasică despre măgarul lui Buridan – dobitoc legendar al antichității clasice, lansat pe traiectoria celebrității tocmai din pricina inabilității lui de a lua o decizie într-o situație limită, când viața îi atârna în cumpănă. Uscându-se pe picioare de sete și topindu-se de foame, măgarul acesta, se spune, a murit și de foame și de sete, neputându-se hotărî, plasat între o căpiță de fân și o vadră cu apă, spre care să se îndrepte mai întâi; să-și stâmpere setea cu apa din vadra de la dreapta sau să-și potolească foamea cu nutrețul din stânga.
Cel dintâi pas îndrăznit peste pragul dintre cele două împărății aduce cu sine răsplata încercării făcute în direcția cea bună, bucuria primei reușite și darul unui drum nou deschis către neasemuite făgăduinți. În călătoria spre o altă casă, despre care vorbea Isus ucenicilor Săi, când le spunea că: “În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri … Mă duc să vă pregătesc un loc”, călătorie pe care suntem chemați s‑o facem și noi, precum lui Avram i s-a cerut: “Ieși din țara ta, din rudenia ta, și din casa tatălui tău, și vino în țara pe care ți‑o voi arăta”, suntem nevoiți să plecăm prin credință. Expresia “ți-o voi arăta” însemna a fi călăuzit pas cu pas. Dacă lucrurile promise, dorite și nădăjduite s‑ar putea vedea, călătoria ar fi ușoară, de vreme ce factorul motivator ar fi puternic și țelul ar fi mereu vizibil pentru ochii noștri, dar atunci n‑ar mai rămâne loc pentru nădejde căci “o nădejde care se vede, nu mai este o nădejde: pentru că ce se vede, se mai poate nădăjdui?” (Romani 8:24).
Dar, în mod firesc, se iscă o altă întrebare: avem noi nevoie de nădejde și de credință? Dacă nădejdea face necesară credința și credința înseamnă o încredere statornică în lucruri care nu pot fi văzute, atunci care este beneficial celor două virtuți? N‑ar fi de preferat să primim acum lucrurile promise, să intrăm imediat în țara făgăduită, poate după o călătorie grăbită, scurtată la un minim necesar (pe ruta cea mai scurtă dintre Egipt și Canaan)? Fără îndoială că ar fi de preferat, ar fi de mii de ori mai bine, dacă ar fi după mintea noastră! Dar trebuie că lucrurile acestea sunt prea adânci ca să le putem înțelege, prea minunate ca ochii noștri să le poată vedea acum, prea prețioase ca să ne fie încredințate astăzi, când abia ne‑am lăsat convinși să ne întoarcem la Dumnezeu. Trebuie să fie un secret al nădejdii de vreme ce, “Acum dar rămân aceste trei: credința, nădejdea și dragostea …”
Gelu 