Temându-se de întuneric, o fetiță se codea să meargă la culcare, sfielnică să rămână singură în odaie, cu lumina stinsă.
– “Nu te teme, Dumnezeu este întotdeauna cu tine”, o asigura mama ei, sărutând‑o mângâietor pe frunte.
– “Știu”, răspunse fetița “dar eu vreau pe cineva cu chip, pe care să‑l pot vedea.”
Pare, la prima vedere, un gând născut în mintea unui copil temător de întuneric. Dar aceeași dorință a fost exprimată și de oameni maturi, obsedați de temeri în bezna spirituală al lumii.
– “Dorul după o voce, care să‑mi vorbească din tăcerea infinită, a ajuns să mă tortureze. Ca să fiu mulțumit, trebuie să văd față în față, să simt și să pipăi”, striga Paul Elmer More, eminent critic literar al Americii.
Prezența unei Ființe supreme, Creatorul tuturor lucrurilor văzute, era nevoie să fie împlinită într‑un Dumnezeu văzut, cu care omul să poată comunica, de care să fie convins că există, dincolo de orice dubiu. Neputând să‑L contacteze prin eforturi proprii, omul a încercat să și-L imagineze, să-și facă o idee despre înfățișarea Lui și a încercat cu tot ce avea mai iscusit să‑I “ghicească” chipul în piatră, în lemn, în aramă și aur. I‑a oferit ce avea mai scump din posesiunile lui pământești, I‑a adus jertfe, I s‑a închinat și a trăit terifiat de prezența Lui neînțeleasă.
Când a început să Se reveleze pe Sine, Dumnezeu a interzis orice reprezentare artistică a Sa. Intuitiv, omul L‑a înțeles antropomorfic pe Stăpânul Absolut, fără să știe că ideea se datora faptului că fusese creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Nu era permis însă ca Dumnezeu să fie coborât la nivelul unor simboluri concrete, a unor obiecte neînsuflețite, meșterite și mânuite de mâini omenești.
Dumnezeu a transmis în permanență mesaje pe pământ, a păstrat mereu o fereastră deschisă, prin care se scurgea un firicel de lumină pe planeta albastră, așa ca nimeni să nu poată spune că a trăit în întuneric absolut, în beznă fără speranță, în teamă sau disperare. Ca și fetița care se culca în fiecare seară cu asigurarea mamei răsunându-i liniștitor în urechi, și omul a putut “vedea”, căci “însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot desvinovăți” (Romani 1:20).
Când însă, “a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege” (Gal. 4:4). A sosit și vremea revelării depline și, fără ca cineva s‑o bănuiască, Dumnezeu s‑a făcut Om. Creatorul a luat chipul celui creat de El, ni S‑a descoperit în cele mai ușor de recunoscut ipostaze: Tată și Fiu, Pâine și Apă, vorbindu‑ne pe limba noastră, umblând pe drumurile noastre, limitându‑se la condiția noastră, El – Cel nelimitat în toate …
Donald Grey Barnhouse, inventiv creator de ilustrații pentru adevărurile adânci ale Scripturii, discuta într‑o duminică după‑amiază cu un grup de studenți, continuând într‑un fel dezbaterea temei răscumpărării, pe care o prezentase în predica sa, cu puțină vreme în urmă. A folosit atunci ca ilustrație a doctrinei mântuirii situația ipotetică a unui judecător care vede cum fiul lui este târât în sala de judecată pentru conducere imprudentă. Vinovăția lui fiind dovedită fără urmă de îndoială, judecătorul i‑a aplicat amenda maximă. Apoi când totul s‑a terminat, judecătorul s‑a dat jos de pe scaunul lui și a plătit amenda în locul fiului său. Una dintre studente, mai vehementă, a sărit imediat cu obiecțiunea: “Dar Dumnezeu nu se poate da jos de pe tronul Lui de judecător”. Și totuși, este tocmai ceea ce Dumnezeu a făcut când S‑a întrupat în Isus Christos. A coborât de pe tron și a plătit amenda în locul nostru, sentința pe care chiar El o rostise. Dar este nevoie de credință ca să accepți acest adevăr esențial al Scripturii, acest miez al Harului, fără de care ne-am găsi în situația disperată de a nu fi în stare să plătim răscumpărarea noastră.
Gelu 