Abia sosit la locul de muncă, asistam, în virtutea prezenței mele acolo, la o discuție iscată la masa vecină în holul firmei. Subiectul este unul frământat de multă vreme. O colegă îl aduce proaspăt pe tapet cu o vehemență reanimată prin aplicarea lui la propria ei experiență. Se plânge că părinții au târât-o la biserică, împotriva voinței ei, pe când era copil. Nu explică dacă este vorba de voința ei de atunci, ori cea din prezent. Oricum, ea conferă acum proporții de abuz obligației de a fi asistat, ca fetiță, la slujbe catolice ținute în limba latină.
N-apucă doamna să-și detalieze povestea, că de la masa vecină sare direct în flacăra discuției, déjà încinsă binișor, un bărbat între două vârste, divorțat de două ori (presupun că nu din vina lui). Se plânge, enumerând de câte ori, în cursul săptămânii, a fost dus el de părinți la biserică. Pe lângă cele două servicii de duminică.
Îl taie scurt o altă doamnă, cu o voce de trompetă. “Ce-ați zice voi, dacă sâmbăta ar fi trebuit să îndurați o slujbă în limba evreiască la sinagogă, iar a doua zi, duminică, o altă slujbă, de data asta în limba latină în catedrala catolică? Asta da, confuzie, pentru un copil fraged la minte, când părinții se întâmplă să fie de religii diferite.”
Sună familiar plângerile lor pentru careva dintre noi? În copilărie și, mai târziu, în vacanțele pe care le petreceam acasă, părinții mei îmi pretindeau să particip la serviciul religios de duminică dimineața. După prânz eram stăpân pe timpul meu. Și unde mai pui că biserica se afla în curtea casei părintești. Din dormitor săream dimineața în bucătărie și de acolo în biserică.
Poate că părinții mei au fost mai rezonabili în această privință. Personal, nu le-am reproșat în inima mea dorința de a mă vedea în biserică. Mi se părea normal, cel puțin din punctul lor de vedere. Punctul meu de vedere? Atunci am răspuns pretenției lor cu compromisul de rigoare. Acum însă, le sunt cum nu se poate mai recunoscător.
Subiecul discuției amintite mai sus va rămâne pentru totdeauna un motiv de fricțiune între părinți și copii. Cine are dreptate? Depinde de instanța la care apelezi. Psihologii vremii noastre se pripesc să dea dreptate copiilor. Biblia pune accentul pe responsabilitate, atât a unora – de a-și călăuzi copiii pe calea vieții, cât și a celorlalți – de a onora eforturile părinților lor. Supuși erorii vor fi și unii și alții.
Fiecare experiență își are specificul ei. Reconcilierea este posibilă, în funcție de dialectica cu care antagonismul dintre generații este abordat. De regulă lipsa de flexibiltate se înmoaie cu trecerea anilor, cu acumularea experienței și cu schimbarea rolurilor. Vine pentru copiii de altădată vremea să preia responsabilitatea de părinți. Cum au să procedeze?
N-am avut un prilej prielnic să descos mai amănunțit pe colegii mei cu privire la plângerile afișate de ei în public. S-ar putea ca miezul ființei lor să fie mai moale într-o discuție privată, decât coaja pe care o expun în fața lumii, ori poate-i doar pretextul comod prin care-și scuză aversiunea față de religie.
Când părinții și copiii vorbesc în familie aceeași limbă a inimii și a minții, multe alte lucruri se vor armoniza de la sine într-o perspectivă corectă.
Gelu 