“Voi nu v-ați împotrivit încă pînă la sânge în lupta împotriva păcatului” (Evrei 12:4).
Lupta noastră se duce pe viață și pe moarte. Pentru mulți credincioși, de-a lungul celor două milenii de istorie creștină, biruința a însemnat moarte la datorie, a însemnat a fi stat cu picioarele ferm ancorate pe terenul credincioșiei față de Domnul lor. Chiar dacă pentru noi victoria nu va însemna sacrificiul suprem, războiul în care suntem angajați nu-i nicidecum mai ușor și biruința nu-i mai puțin importantă. Este lupta fără răgaz, care se duce înlăuntru, un război alimentat prin intervenție din afară și câștigat prin ajutor de Sus.
Una din dificultățile luptei noastre se datorează faptului că am trăit prea multă vreme sub imperiul înfrângerii. Înfrângerea a devenit parte din natura noastră, ne-am obișnuit cu ea și ne-am simțit confortabili în această stare. Evanghelia ne șochează, când ne cere să ieșim cu orice preț dintr-o situație echivalentă cu robia. Un război civil se pornește în ființa noastră, care ne sfâșie inima și viața, dar cu cât mai devreme se declanșează, cu atât mai multe șanse de victorie avem.
O victorie pe care trebuie s-o câștig împotriva mea însumi, nu-i una ușoară și, cum lupta se duce pe viață și pe moarte, o parte din mine trebuie să moară. Din această pricină mulți creștini amână angajarea în lupta cu ei înșiși, cu păcatul care a stabilit un cap de pot în ființa lor, amăgindu-se cu victorii alternative, biruințe minore cum ar fi, fapte bune, milostenii, programe sociale, activism religios, chiar misionarism și multe altele. Ei uită că o cunună a fost făgăduită numai “celui ce va birui”.
Victoria nu poate fi amânată pe mâine. O luptă amânată este o victorie pierdută. Fiind disputată cu încrâncenare între doi adversari, ea nu depinde numai de tine. Dacă tu renunți la ea astăzi, o apucă celălalt. Nu poți spune; mă mai las biruit doar astăzi, mai capitulez o singură dată, de mâine încep atacul, de poimâine îmi schimb viața. Voi mai bea din cupa robiei doar o singură zi. Mâine voi scutura jugul! Gândind astfel, recunoști că înfrângerea este pentru tine mai dulce decât victoria. Înfrângerea a devenit o adicție plăcută, la care ți-e greu să renunți.
Uităm că victoria ne-a fost asigurată cu un preț mai presus de capacitatea umană de înțelegere. Asigurată, dar nu garantată. Dumnezeu însuși a luat asupra Sa înfrângerea noastră, ca s-o anuleze prin biruință. El ne-a deschis drumul spre victorie. El a biruit pe vrăjmașul în fața căruia noi n-am fi avut nici o șansă.
În războiul împotriva păcatului o singură înfrângere anulează toate victoriile anterioare și întoarce înapoi la robie. Nu există biruință definitivă și nici victorie parțială. Victoria parțială se cheamă compromis (un armistițiu temporar cu vrăjmașul) și este doar o altă deghizare a înfrângerii.
Se spune că un indian american a explicat în imagini specifice culturii sale ce s-a întâmplat în viața lui după întoarcerea la Domnul. Înainte de a-L cunoaște pe Dumnezeu, spunea el, înlăuntrul lui trăia un câine negru, foarte rău, care-i făcea viața mizerabilă și-l împingea numai la rău. După nașterea din nou, spunea el, înlăuntrul lui s-a născut un câine alb. Din ziua aceea în inima lui s-a declanșat un război civil. Cei doi câini se luptau fără încetare unul cu altul. Întrebat fiind, care dintre câini este mai tare, indianul a răspuns, “Biruiește întotdeauna acela pe care-l hrănesc”.
Gelu 
Inspirat articol!