Din capul locului va trebui să facem distincție între luptă și competiție. Deși una vizează un avantaj și alta o victorie, regulile după care se desfășoară și mijloacele de care se folosesc sunt altele, după cum diferă și natura biruinței câștigate pe cele două planuri.
Competiția este varianta amicală a luptei și poate fi acceptabilă, chiar utilă, până la punctul de la care începe să dăuneze intereselor altora și vatămă pe aproapele nostru. Desigur, creștinul nu va iniția o confruntare, o luptă, dar va fi pus uneori în situația să se apere într-un conflict declanșat de altcineva împotriva sa. O situație în care este nevoie să biruiască.
În luptă, adversarii se angajează în confruntare riscând să piardă sau să câștige totul și nu sunt dispuși să respecte reguli care-i limitează, să se supună unui cavalerism care presupune îndurare pentru oponent. Trofeul pus în joc e prea important ca să-l compromită prin conformarea la anumite reguli, care s-ar putea să-i dezavantajeze. În luptă, filosofia se rezumă la cunoscuta zicală, “Scopul scuză mijloacele”. Cine va îndrăzni să dezaprobe pe biruitor, ori să-l acuze de “unfair play”? Tacticile de luptă, precum și avantajul râvnit, îi califică pe oponenți ca vrăjmași.
Diferența finală constă în prețul câștigului și al pierderii. Câștigul în competiție poate fi nominal sau material, lucruri fără care ne putem descurca. În luptă, câștigul este victoria asupra altuia, o biruință care-l afectează drastic pe acesta din urmă, iar înfrângerea poate fi fatală. De multe ori numai învingătorul supraviețuiește. Când și învinsul rămâne în viață, el va fi nevoit să accepte condițiile impuse de biruitor, nu de puține ori echivalente cu robia.
Nu urmăresc să discreditez ideea de victorie. Atâta vreme cât suntem angajați în lupte, avem nevoie să biruim, fiindcă nu există alternativă pentru victorie. Ori biruim, ori suntem biruiți. Însăși ideea de luptă este absurdă fără speranța victoriei. Lupta înseamnă risc, sacrificiu și dăruire de sine pentru cauza în care credem. Toate acestea ar constitui un preț prea mare de plătit pentru înfrângere. Aceasta din urmă are ca alternativă capitularea, renunțarea la luptă din capul locului, resemnarea.
Nu am auzit de trofee pentru învinși, în afară poate de așa-zisele “premii de consolare” oferite în unele competiții, care nu prea reușesc să consoleze pe nimeni. Năzuința declarată, sau secretă, a fiecărui competitor care se respectă, este să pună mâna pe trofeu. Premiul doi, locul trei și toate celelalte, sunt menite doar să salveze mândria celui care a pierdut.
“… Deci Te Luptă!”
(va urma)
Gelu 