”Când a rupt Mielul pecetea a șaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas” (Apocalipsa 8:1).
Estimând tăcerea la douăzeci și cinci de minute, dacă ni s-ar cere în bisericile noastre să păstrăm un interval de tăcere de aceeași lumgime, am deveni inconfortabili după primele trei-patru minute, am începe să ne foim pe bănci după încă două-trei minute, am începe să privim plictisiți în jurul nostru, să ne uităm pe furiș la ceas în fiecare minut și să răsuflăm ușurați la expirarea intervalului, care ni se va fi părut lung cât două ore. Va trebui să recunoaștem că nu suntem obișnuiți cu tăcerea, cu o inactivitate de neînțeles, cu meditația, cu contemplarea, la urma urmei cu disciplina interioară, din care pricină ne vine greu să ne imaginăm tăcerea de aproape o jumătate de ceas din cer.
Rupând Mielul în mod succesiv cele șapte peceți, în final sulul a fost desfășutat complet, ca o pagină de carte. Dar, cum sulul cărții era scris și pe dinăuntru și pe dinafară, ne putem imagina că, de îndată ce pagina a fost întoarsă, toate ființele cerești au putut citi pe verso-ul ei continuarea planului divin care fusese ținut secret până la momentul respectiv, bine zăvorât sub cele șapte peceți. Trebuie să fi fost o surpiză cu adevărat de proporții cerești. De proporții cosmice ar fi prea puțin spus.
De îndată ce planul divin a devenit clar, în cer s-a făcut tăcere. O altfel de tăcere decât pe pământ. Trebuie să fi fost o tăcere a surprizei de a privi la magnitudinea planului ceresc, înțeles acum în deplinătatea lui, plan întocmit de Creator conform dreptății eterne, a justeței, a înțelepciunii și a îndelungei Sale răbdări. A fost o tăcere perfect armonioasă, la unison, profundă, reverențială, concentrată și de netulburat. Nimic nu ar putea tulbura sau distrage tăcerea cerească de la puritatea ei.
A fost tăcerea care nu mai avea nevoie de explicații, totul fiind înțeles instantaneu și cu acurațete de sută la sută de către ființele spirituale. A fost tăcerea care și-a pus mâna la gură, sub impresia prevestirilor de rău augur care-i așteptau pe locuitorii răzvrătiți ai planetei. A fost tăcerea așteptării și anticipării lucrurilor care urmau să înceapă a se precipita pe pământ, anunțate de cei șapte îngeri pregătiți să sune din trâmbițe.
Să fi fost oare, în același timp, și tăcerea pe fondul căreia ființele cerești s-au pregătit să asculte cu luare aminte la rugăciunile tuturor sfinților de pe pământ, pe care îngerul le aducea împreună cu tămâie multă pe altarul de aur din fața Tronului? Vai, sărmanele și egoistele noastre rugăciuni, să fie ele auzite de ființele cerești?! O posibilitate de care ar trebui să ne cutremurăm doar gândindu-ne la ea. Cerul ascultă, iar noi cerem în rugăciune, nu de puține ori, lucruri nedemne de încrederea care ni se acordă acolo Sus.
Tăcerea din cer este liniștea dinaintea furtunii. Focul din cădelnița încărcată cu cărbuni aprinși luați de pe altar este aruncat pe pământ. Tunete, glasuri, fulgere și un cutremur de pământ, stârnite de răspunsul la rugăciunile sfinților, anunță furtuna. Rugăciunile înălțate spre cer, se întorc reflectate pe pământ sub forma judecăților anunțate de cele șapte trâmbițe.
Și ceasurile noastre de tăcere, în rugăciune, în meditație și contemplație, vorbesc uneori cu mai multă elocvență decât cuvintele și sunt mult apreciate acolo Sus, iar aici jos au pentru noi un efect spiritual benefic, curativ, formativ.
Gelu 