Ca și creștin este o chestiune de luptă și de curaj constant să rezist tendințelor imperioase care guvernează societatea, dar este provocarea la care Dumnezeu mă cheamă. Trăiesc ambivalența unei dublei cetățenii. Nu este nici simplu, nici ușor să împlinesc așteptările Tatălui de a fi o binecuvântare pentru societatea de care aparțin, legat fiind de ea cu fire invizibile dar durabile, fără a mă conforma ei, fără a compromite standardele înalte și sfinte ale Împărăției Sale.
Ce figură mă străduiesc să arăt printre semeni? Ce rol mi-am propus să joc pe scena vieții, rol pe care-l repet cu asiduitate până și-n somn? Cât de departe vreau să ajung, cât de sus intenționez să mă cațăr? Care este modelul pe care-l emulez? Cu ce mijloace și pe ce căi îmi urmăresc scopurile? Ce fel de principii de conduită în viață am adoptat? În ce fel de oglindă îmi privesc chipul; îmi spune ea adevărul, sau mă minte, complice cu propriile mele visări? După ce criterii îmi evaluez progresul? Cum mă arată ultimul bilanț, la plus sau la minus?
Sunt întrebări pe care ți le-ai pus uneori și tu, nu-i așa? N-ai îngădui să ți le pună un altul sau, dac-ar face-o, i-ai da răspunsuri vagi și elaborate, care te plasează într-o lumină favorabilă. Dar ție însuți, cum îți răspunzi? Dacă-ți aperi cu îndârjire viața privată de ochi iscoditori, ca pe un drept al tău, să nu pierzi din vedere totuși că ești un om printre mulți alți oameni pe suprafața planetei, cu care rivalizezi pentru piscurile ei, cu care-ți freci coatele mârâind, sau zâmbind îndatoritor (în atâtea nuanțe), în funcție de identitatea lor.
Nu poți să nu te raportezi la semeni, să nu-i afectezi în bine sau în rău, să nu ții seama de ei, să ți-i apropii sau îndepărtezi, să-i manipulezi sau să-i iubești. Mai tot ce săvârșești este ireversibil și cu implicații care se răsfrâng și asupra altora, cu consecințe uneori de neșters în propriul destin și în al celor cu care ți-ai întretăiat drumurile, “așa că nu puteți face tot ce voiți”, ne avertizează apostolul. Când știi că de un cuvânt, de un gest, de o faptă a ta, poate să atârne destinul unui om, că cineva se poate împiedica de “gafele” tale ca de un pietroi plasat la intrarea Împărăției lui Dumnezeu, ar trebui să te cutremuri.
Să ne oprim pentru un ceas, să stăm în tăcerea meditației solitare, să ne întoarcem privirea înspre interior, să ascultăm ecourile, poate slabe, ale adâncului din noi, să lăsăm să răzbată la suprafață gânduri de mult reprimate, șoapte firave ale conștiinței, oricât de stânjenitoare ar fi. Să le dăm astăzi șansa refuzată de multă vreme, poate șansa ultimă, poate cu un ceas înaintea scadenței.
Trebuia s-o fi făcut de mult. Este datoria față de noi înșine, față de societate, dar mai cu seamă datoria față de Dumnezeul care ne rabdă de atâta timp. Este tributul pe care nu i l-am plătit de multă vreme, datoria pentru aerul și apa de fiecare zi, pentru spațiul și zilele dăruite cu generozitate și poate cheltuite cu nechibzuință, pentru harul prin care ne-a atins și ne-a ridicat din naufragiul condiției umane.
Multe drumuri ne stau deschise înainte. Oricât de angajați ne-am afla pe un drum greșit, mai este vreme să schimbăm macazul și, din fericire, atârnă numai de noi s-o facem și să revenim la drumul cel bun.
Gelu 