Din pustia Paran Moise trimisese douăsprezece iscoade în Canaan, unul dintre spioni fiind Iosua, care împreună cu Caleb aducea un raport optimist, un mesaj al credinței. Apropiindu-se de țara promisă, israeliții au făcut ultimul popas la Sitim, de unde Iosua, la rândul lui, după aproape patruzeci de ani, trimite alți doi oameni ca iscoade, cu scopul să cerceteze “țara și mai ales Ierihonul”, topografia locului, lucrările de protecție, întăriturile cetății, tăria apărătorilor și starea de spirit a locuitorilor.
La prima vedere, a trimite alte iscoade nu pare o dovadă de credință din partea lui Iosua, dar în vreme de război paza bună trece primejdia rea și el gândește de data asta ca un războinic cu capul pe umeri. Războiul pretinde culegere de informații, măsuri de precauție și planificare. O nouă administrație, cum am spune noi astăzi, cu personal nou, cu o misiune specifică, cu altă strategie, aflată în ajunul începerii ostilităților.
Ajungând la Ierihon, cei doi spioni au surpriza să afle că faima Dumnezeului lui Israel îi precedase și că poporul tremura de groază la primejdia unei invazii israelite, după cum îi informează Rahav, femeia la care au intrat să găzduiască. În interacțiunea sa cu spionii, Rahav detaliază formula credinței sale în Dumnezeul lui Israel. Ea prezintă informația prin verbul “am auzit” (repetată de trei ori în versetele 10 și 11 din capitolul 2). A auzit de toate minunile pe care Dumnezeu le-a făcut pentru Israel, când i-a scos din Egipt, i-a trecut prin mare ca pe uscat și le-a dat biruință în lupte. Prin credință, informația este convertită în certitudine, exprimată de data asta prin verbul “știu” (versetul 8). De acum era convinsă dincolo de orice dubiu. Faptul că certitudinea ei (știu) apare în versetul 8, înainte chiar de expunerea informației (am auzit, în versetele 10 și 11), scoate în evidență preponderența certitudinii ei.
Apoi, este interesant de observat că, evocând acest episod din istoria campaniei de cucerire a Canaanului, atât versetul din Iosua 6:25, cât și apostolul Iacov (Iacov 2:25) îi consideră ca “soli” pe cei doi oameni trimiși de Iosua, nu ca spioni, cum ne-am fi așteptat. Iosua trimite doi spioni, dar Rahav îi primește, îi găzduiește și-i protejează ca pe doi soli. Cum se explică acest transfer de terminologie de la peiorativul “icoadă”, din cartea lui Iosua 2:1 și Epistola către Evrei (11:31), la demnitatea de “soli”, sau mesageri, din Epistola lui Iacov? Parcă lucrurile se întâmplă tocmai pe dos. Ca soli, mesajul pe care cei doi s-ar fi cuvenit să-l poarte în misiunea lor, îl aud de fapt din gura lui Rahav, o femeie păgână.
Cu patruzeci de ani în urmă, numai doi dintre cei doisprezece spioni, trimiși de Moise în Canaan, se întorceau ca “soli”, aducând vestea că țara promisă era ca și cucerită. Mai târziu, Iosua, unul dintre cei doi soli sub dispensația Moise, trimite alte două iscoade sub propria sa dispensație. Din nou, interesant! Mesajul credinței, cu putere de certitudine, este auzit de soli din gura vrăjmașilor.
Procedeul este repetat în confruntarea dintre Ghedeon și invadatorii madianiți. Încă timid în misiunea încredințată lui, Ghedeon este trimis de Domnul, noaptea, în tabăra vrăjmașă, ca să asiste la discuția între doi soldați (Judecători 7:9-15) care, din nou, declară iminența victoriei Israelite asupra armatei madianite.
Gelu 