În călătoria ei prin timp, limba este supusă în permanență unor modificări, care o afectează la modul global, însă cu accente specifice pe fiecare din compartimentele ei. Ea suferă influențe din afară, din partea unor limbi mai bine echipate să mijlocească procesul de comunicare, mai bogate, mai nuanțate, mai eficiente sau, pur și simplu mai bine plasate din punct de vedere politic. Concomitent cu influențele suferite din afară, orice limbă se schimbă datorită unor tendințe lăuntrice, mult mai subiective și deci mai dificil de identificat.
Fonetica, morfologia, sintaxa, nu sunt scutite de schimbări, deși poate mai lente și mai puțin vizibile pe termen scurt. Cele mai dramatice modificări le suferă vocabularul și, odată cu el (cum s-ar putea altfel), semantica (înțelesul cuvintelor). Ca un stup de albine, vocabularul pierde unele cuvinte și câștigă altele, echilibrul părând să rămână mereu același, scopul mereu atins, comunicarea realizată, toată lumea mulțumită, iar faptul în sine trece neobservat în ochii celor mai mulți dintre participanții la procesul comunicării.
Pe plan semantic se adaugă semnificații noi unor cuvinte vechi, se pierd unele înțelesuri perimate, de obicei ieșite din scenă odată cu realitățile pe care le desemnează, se derivă sensuri figurate. Uneori se pierde chiar înțelesul primar al cuvântului, pentru a cărui desemnare a fost creat, rămânând în continuare în vocabular doar cu sensuri figurate, poetice sau simbolice.
Evoluția limbajului este un fenomen interesant, se întâmplă sub ochii noștri, îl auzim cu urechile noastre și-l săvârșim cu gura noastră. Suntem parte integrantă din acest fenomen. A studia cauzele lui, legile care-l guvernează și importanța lui simptomatică pentru direcția generală în care ne îndreptăm, ar fi extrem de util, dar nu stă întru-totul la îndemâna noastră, o astfel de cercetare pretinzând calificare, timp și dedicare. Și totuși, unele fapte nu pot trece neobservate și nu puține concluzii se impun de la sine.
Creștinul și Limbajul
Pentru noi, ca și creștini, o ureche atentă, o minte trează și o inimă plină de cuvintele consistente și neschimbătoare ale Scripturii, nu pot să nu audă tonuri noi, ciudate, stridente, în tendințele dominante ale conversației de fiecare zi, în publicistică, în programele radio și TV și chiar în terminologia creștină, ultimul domeniu în care ne-am aștepta la inovații lingvistice, sau în care am avea nevoie de ele, căci ar trebui să “vorbim despre ele nu cu vorbiri învățate de la înțelepciunea omenească, ci cu vorbiri învățate de la Duhul Sfânt, întrebuințând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovnicești” (1Corinteni 2:13).
Cuvântul vieții a fost revelat în concepte veșnice și simboluri durabile (Gen. 8:22). Ocazional, cuvântul care desemnează o categorie creștină poate fi înlocuit cu un termen nou, sinonim, pe care limba curentă îl avantajează în conversație, dar schimbarea lingvistică nu trebuie să aducă nici o modificare de conținut. De pildă, putem înlocui “nădejde” cu “speranță” sau “duhovnicesc” cu “spiritual”, etc. Dar a re-defini noțiunile de bază ale doctrinei creștine înseamnă a corupe esența Evangheliei și a-i neutraliza puterea salvatoare.
Când cuvântul “păcat” începe să fie considerat prea supărător pentru urechile ascultărorilor și starea pe care el o desemnează devine prea ofensatoare pentru mintea extrem de tolerantă a omului modern, încep să fie introduse în ecuația mântuirii noțiuni mai palatabile, mai ușor de înghițit și de digerat. Auzim tot mai des, mai ales în limba engleză, limba care influențează o sumedenie de alte limbi, vorbindu-se de “dysfunction”, “failure”, “distraction”, etc, ca alternative pentru păcat. Astfel de cuvinte împrumutate de la terminologia psihiatrică în doze tot mai mari, mută accentul de la starea pierdută a omului și nevoia sa de pocăință, înspre soluții facile, mediate de psihologi și sfătuitori de toate nuanțele …
Dumnezeu a zugrăvit prin Cuvânt starea naturală a omului și tot prin Cuvânt i-a făcut de cunoscut ce așteaptă de la el. Și, ca să nu fie nici un dubiu în mintea lui cu privire la voia și planul Său, “Cuvântul S-a făcut trup”. Întruparea Cuvântului a “înghețat” odată pentru totdeauna mesajul în tipare vii, neschimbate și neschimbătoare de-a lungul generațiilor succesive de păcătoși care au nevoie de mântuire.
Moartea Cuvântului întrupat ne vorbește despre situația disperată a omului, iar Învierea Sa despre nemărginirea și puterea Harului divin.
Gelu 