Am doi prieteni, fideli, devotați, disponibili, la îndemână la orice oră din zi sau noapte, prieteni fără pretenții, ușor de găsit ori de câte ori am nevoie de ei. Prieteni ideali, sinceri și serioși. În ce mă privește pe mine, însă, eu le ofer în schimb o relație fluidă, ca de flux și reflux, deseori în echilibru precar, nu de puține ori tensionată, stresată de pretențiile mele nejustificate. Ei nu se plâng. Trebuie să admit că profit de prietenii mei, și caut să trag foloase din expertiza pe care mi-o oferă cu generozitate și precizie.
Din când în când, însă, îmi pierd răbdarea. De sfaturi și expertiză sunt sătul până peste cap. Vreau rezultate și progrese. Aștept de la ei ajutor în promovarea în lume a imaginii mele personale, pe care mă străduiesc continuu s-o perfectez. Rezultatul îmi scapă însă printre degete. Ăsta îmi este țelul – să proiectez în lume un profil competitiv care să mă propulseze în cercurile sociale spre care țintesc din tinerețe (când afirm că o fac din tinerețe, veți înțelege că nu mai sunt chiar holtei și că am intrat în criză de timp). Încep să cred că va trebui să renunț la iluzia că bunii mei prieteni mi-ar fi de vreun ajutor în realizarea scopului meu. Încep să cred că, dacă progresul este cât de cât posibil, el depinde în totalitate de mine. Sfaturile lor limitate îmi sunt de tot mai puțin folos.
Ați ghicit probabil că bunii mei prieteni sunt Oglinda și Cântarul. Mă întâmpină în fiecare dimineață de îndată ce deschid ochii și pășesc în camera de baie. Seara mă despart de ei cu câteva minute înainte de culcare. A doua zi dimineața luăm hora de la capăt. Am o relație tot mai complicată cu cei mai buni prieteni ai mei.
Și, din nou, cu prieteni atât de devotați și cu un amic mofturos ca mine, cine mai duce lipsă de inamici?
Gelu 