De multe ori viața ne plasează în situații inedite, nu rareori aparent fără ieșire, în care cei mai mulți dintre noi nu știm cum să procedăm. Bâjbâim nesiguri în dreapta și-n stânga, ori manifestăm o încredere nejustificată în noi înșine, în funcție de tipul nostru de personalitate.
Provocarea cea mai dificilă în astfel de cazuri o ridică oamenii cu care suntem nevoiți să împărtășim același context, iar felul cum ne raportăm la mediu, la situație și la persoanele respective revelează calitatea caracterului nostru. E ca și cum am fi naufragiați pe o insulă pustie, doar eu și companionul meu întâmplător, pe care nu mi l-am putut alege. Îmi poate rămâne străin, indiferent, simpatic, ori chiar ostil. Depinde de mine felul cum mă raportez la el, ori nu fac decât să reacționez la atitudinea lui față de mine.
”Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era Fariseu și altul vameș” (Luca 18:10). Doi oameni cum nu se poate mai diferiți unul de altul. Veniseră la Templu la ceasul prescris pentru rugăciune și nu se puteau evita unul pe altul. Ar fi făcut-o dacă ar fi fost cu putință. Întâlnirea în templu (forul nostru interior) poate lua aproape infinite configurații. De regulă, vom fi puși în cea mai imposibilă dintre situații, pentru ca în ea să ni se reveleze profilul moral.
Fariseul ”sta în picioare” și se ruga ”în sine”, mulțumind lui Dumnezeu pentru caracterul lui dincolo de orice reproș și pentru evlavia sa mai presus chiar decât prescrițiile Legii. Mulțumea lui Dumnezeu, dar accentul cădea pe el însuși, nu pe ce Dumnezeu îi dădea sau făcea pentru el. Rugăciunea lui era, de fapt, un discurs care înșira o listă de merite personale. El nu cerea nimic. Cineva spunea că amândoi oamenii au primit de la Dumnezeu lucrurile pentru care s-au rugat; fariseul n-a primit nimic, de vreme ce n-a cerut nimic, iar vameșul a primit iertarea, el apelând la mila lui Dumnezeu.
Mulțumirile fariseului erau adresate doar formal lui Dumnezeu, subînțelesul discursului său fiind altul – că Dumnezeu ar trebui să-i mulțumească lui pentru cât de bun băiat era el, iar neprihănirea sa era de natură negativă, felicitându-se pe sine pentru lucrurile pe care nu le săvârșea.
Fariseul era conștient de prezența vameșului și profita de acest fapt, comparându-se cu el. O comparație foarte convenabilă. Cu cât standardul pe care-l alegi în comparațiile tale este mai scăzut, cu atât mai câștigat ieși din comparație. Comparația cu vameșul confirma pretinsa superioritate a fariseului și-i dădea dreptul să se încreadă în neprihănirea proprie și să disprețuiască pe vameș (vers 9).
Se spune că unul dintre rabini, pe nume Simeon, pretindea că ”dacă există numai doi oameni neprihăniți în lume, aceia suntem eu și fiul meu. Dacă numai un singur om neprihănit există, acela sunt eu.”
Vameșul, la rândul lui, nu era conștient de prezența Fariseului în Templu. El ”sta departe și nu îndrăznea nici ochii să și-i ridice spre cer”. Stând ”departe”, singur înaintea lui Dumnezeu, în final el sfârșea prin a fi aproape de Dumnezeu, coborându-se acasă socotit neprihănit, în contrast cu Fariseul, care pleca acasă așa cum a venit, izolat în auto-neprihănirea sa.
Gelu 