Faptul că mulți oameni se tem de Viaţă (ştiind suficiente lucruri despre ea) mai mult decât se tem de moarte (fără a şti mai nimic despre ea), rămâne unul din paradoxurile existenţei. Unii dintre ei se tem să afle mai multe despre ce înseamnă a Trăi cu adevărat, preferând să-şi irosească zilele în aşteptarea a ceea ce ştiu a fi inevitabil, cu o resemnare lipsită de orice argument logic.
Cu câtva timp în urmă a fost făcut un studiu, având ca subiecţi 3000 de persoane. Li s-a cerut să răspundă la întrebarea, “Ce scop aveţi în viaţă, pentru ce trăiţi?” Rezultatele studiului a revelat faptul că 94 la sută din ei pur şi simplu “îndurau” prezentul, în timp ce aşteptau “ceva” să se întâmple. Unii aşteptau să le crească copiii, alţii să întreprindă o mult visată călătorie, ori pur şi simplu ziua de mâine.
Cei mai mulţi oameni aşteaptă să le vină de undeva, din afară, împlinirea vieţii. Se tem să scruteze lăuntrul propriei fiinţe, îngroziţi de întunericul pe care-l intuiesc acolo, ignorând în acelaşi timp Sursa care le-ar putea lumina existenţa. Alţii apelează la drogul satisfacţiilor superficiale şi imediate, sorbind cu lăcomie un substitut al vieţuirii, care-i turmentează şi-i ajută să mascheze lipsa de scop şi sens a vieţii lor.
Un părinte se duse la magazinul de jucării să cumpere de Crăciun o jucărie pentru băiatul lui. Vânzătorul îi recomandă o jucărie nouă, cu caracter educativ, abia sosită în magazin. Cutia conţinea piesele neasamblate ale jucăriei, pe care copilul trebuia să le asambleze. Numai că, oricum încerca băiatul să potrivească piesele, nu reuşea nicidecum să le pună împreună. Jucăria fusese intenţionat proiectată astfel, ca să înveţe pe copii cum să abordeze provocările la care viaţa îi va supune. La fel este viaţa pentru omul care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu; el nu va fi niciodată în stare să asambleze o viaţă coerentă din piesele disparate ale existenţei sale.
Oamenii se tem de cerinţele unui Dumnezeu sfânt, care va pretinde eu-lui să abdice, să lase tronul vacant, la dispoziţia singurului Rege autorizat să domnească în viaţă, ca Autor al vieţii. Iar ca să înăbuşe slabele proteste ale unei conştiinţe muribunde, ei inventează doctrine noi, re-definesc terminologii vechi, caută filosofii alternative şi întind pânzele corăbiei lor spre porturi vagi, care-i cheamă cu glasuri dulci de sirene. La urma urmei, pentru ei a ajuns să conteze doar călătoria, nu şi destinaţia.
Cine poate concepe veşnicia, întreabă ei cu ton retoric, şi cine poate garanta învierea, când tot ce se întâmplă sub soare pare a sugera o anihilare finală a existenţei prin moarte. A se teme cu adevărat de moarte ar însemna să caute Viaţa. Alunecând imperceptibil spre deznodământ, se deprind cu ideea morţii şi se consolează cu speranţa anihilării fiinţei, fenomen care (chipurile) îi va scuti de responsabilitate şi dreapta răsplătire pentru felul în care au trăit. Negarea învierii este inconsistentă cu speranţa cea mai adânc înrădăcinată în inima fiinţei umane. Ne-am născut cu dorul de a trăi şi suntem înzestraţi cu disponibilităţi interioare pentru veşnicie. Moartea nu este parte firească din procesul Vieţii, cum se pretinde pe ici-colo, ci antagonică ei. Moartea nu este doar ultima fază în evoluţia umană pe pământ, ci sabia lui Damocles atârnată deasupra capului, armă cu care vrăjmașul ne urmăreşte fără contenire, de la naştere până în clipa trecerii în veşnicie (Evrei 2:15).
Dorinţa de a dăinui a fost înscrisă cu litere de neşters în fiecare celulă a trupului uman; cu cât mai mult în duhul nostru, primit de la Dumnezeu, am fost pecetluiţi cu nădejdea veşniciei! De aceea, “suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi” (Romani 8:23).
Gelu 