Dr. Paul Brand povestește, în încântătoarea lui carte intitulată The Forever Feast, despre Mahatma Gandhi că unul dintre lucrurile pe care adepții lui l-au apreciat la el a fost faptul că n-a cerut niciodată nimănui să facă un lucru pe care el însuși n-ar fi fost dispus să-l facă. El a trăit modest, într-o comunitate de oameni simpli, locuind într-o colibă cu o singură încăpere.
Într-una din zile a venit la el o femeie cu copilul ei nevârstnic și i-a făcut lui Gandhi o cerere,
”Bapu”, i se adresă femeia, folosind porecla lui de alint, ”am o problemă cu fiul meu. Nu-l pot opri să mestece trestie de zahăr. I-o iau din mâini și-l ocărăsc, dar de fiecare dată se duce și găsește alta și o mestecă pe ascuns. Dinții au început să i se carieze deja. Dacă dumneata, Bapu, i-ai cere să înceteze, sunt sigură că te-ar asculta. El te respectă foarte mult.”
Ca răspuns, Mahatma i-a cerut femeii să se ducă acasă și să se întoarcă peste o săptămână, apoi va face pentru ea ce va putea.
După o săptămână, femeia veni din nou cu fiul ei. Mahatma chemă copilul la sine și-i vorbi cu blândețe dar apăsat, avertizându-l că trebuie să se lase de mestecat trestie de zahăr, care-i strică dinții. Băiatul fu adânc impresionat și promise solemn să renunțe la obicei.
Femeia mulțumi lui Mahatma și dădu să plece, dar se răzgândi și, întorcându-se, îl întrebă,
”Bapu, ai fi putut să-i spui băiatului toate acestea cu o săptămână în urmă. De ce ne-ai amânat până acum?”
”Nu, dragă doamnă, n-aș fi putut să i-o spun cu o săptămână în urmă, de vreme ce până săptămâna trecută n-am renunțat eu însumi la obiceiul de a mesteca trestie de zahăr.”
Ca și creștini, suntem chemați, sau ar trebui din proprie inițiativă, să trăim o viață de transparență. Nu vom avea un impact în lume fără să se vadă cine suntem. Dacă este ceva bun în noi, lumea are nevoie să vadă. Nu un ”bine” ostentativ, nu un caracter contrafăcut, nu ceva declarat în cuvinte sau pretenții, ci o viață deschisă, reală, frumoasă, care se prezintă pe sine în mod natural.
Gelu 