De Necrezut?


În fiecare an mass-media caută să discrediteze evenimentele majore ale credinței creștine. Alături de presa scrisă, multe stații de radio și TV invită la discuții deschise reprezentanți (aleși pe sprânceană) ai unor biserici, alături de sceptici și atei declarați. Se aduc argumente pro și contra, dar primul câștig al detractorilor este chiar faptul că nașterea din fecioară și învierea lui Isus sunt puse în discuție. În mod subtil, îndoiala este semănată în mințile multor oameni.

Dezbateri de felul acesta constituie un elogiu camuflat adus rațiunii umane. Se sugerează că rațiunea ar fi capabilă să analizeze fapte istorice, indiferent cu câte mii de ani în urmă s-au petrecut, să confirme pe unele și să eticheteze pe altele ca legende și superstiții. Vedem la lucru, în astfel de pretenții, aroganța intelectuală a omului modern, care vrea să aleagă singur cui i se închină. Nimic nou sub soare, căci rațiunea a fost întotdeauna ridicată la rang de zeitate.

Alimentată cu date exacte despre lumea înconjurătoare și luminată prin educație, rațiunea face posibilă cunoașterea și progresul. Este o unealtă fără egal, în stare să sondeze domeniile invizibile ale micro-cosmosului și să exploreze infinitul universului mare, cu distanțele lui măsurate în mii de ani lumină. Își are, însă, limitările ei, limitări pe care omul modern nu le admite.

Astfel că, privită din perspectiva moralei absolute, revelată de Creator (nu a unei morale relative, formulată de ea însăși), rațiunea nu-i deloc imparțială, cum se pretinde. O găsim angajată fie în slujba adevărului, fie a erorii, numai rareori neutră. Cât privește realitățile spirituale, doar luminată de Duhul lui Dumnezeu le poate rațiunea cunoaște, și numai în măsura în care îi sunt revelate.

Întâlnirea personală cu Christosul înviat din morți a schimbat brusc, radical și definitiv viața lui Pavel, viitorul apostol, el însuși un fost prigonitor, care recunoaște mai târziu că lucra împotriva Lui “din neștiință, în necredință”. De-acum, el nu mai are nevoie de alte dovezi; și pe bună dreptate – cine s-a întâlnit cu Christos nu se mai îndoiește de realitatea Învierii.

A-ți admite necredința și a-ți recunoaște neștiința devin primele dovezi ale unei probități intelectuale, fără care rațiunea nu poate face progrese în cunoașterea lumii nevăzute. Lumea spiritului nu se supune acelorași legi ca lumea materială și nu poate fi scrutată cu aceleași intrumente.

Care este, atunci, baza pentru certitudinea noastră, oameni ai secolului al 21-lea, care nu L-am văzut pe Christos? Apostolul Petru atestă în casa lui Corneliu că ”Dumnezeu L-a înviat a treia zi și a îngăduit să Se arate, nu la tot norodul, ci nouă, martorilor aleși mai dinainte de Dumnezeu, nouă care am mâncat și am băut împreună cu El, după ce a înviat din morți”. Dumnezeu Și-a ales în avans martorii de care S-a slujit, spre deosebire de atestările omenești, care-și caută martorii după ce faptele s-au întâmplat deja.

Apoi, spune Petru, Dumnezeu le-a pus la dispoziție dovezi depline, dincolo de orice îndoială, pregătindu-i astfel pentru sarcina monumentală de a duce lumii, într-un mod credibil, vestea bună a mântuirii prin moartea și învierea Fiului Său. Apostolul Ioan adaugă, “ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți părtășie cu noi”. Acceptând, prin credință, mărturia lor, noi intrăm în certitudinea părtășiei cu Dumnezeu și cu martorii Săi. Ce altceva ne-am dori? Stabilind această cale spre Sine, Dumnezeu ne asigură că nu avem nevoie de alte dovezi, iar experiența credinței noastre rămâne perfect satisfăcută cu dovezile oferite.

O viață fără credința în înviere, fără scop final și fără nădejdea veșniciei ar însemna deznădejdea unei filosofii a zilei de azi, “să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri”. La ce bun ar fi să trăim astfel? Am putea renunța chiar azi, scăpând de suferințele inerente viețuirii pe un pământ condamnat, pe care am fost chemați în existență fără a fi consultați (ori poate prin acceptare voluntară?), ajunși, cum se văita Iov, “o povară chiar pentru mine însumi”. Alegând să trăiască, oamenii confirmă faptul că nădejdea învierii este înscrisă cu litere de neșters în “moștenirea lor genetică”.

În agora dezbaterilor publice din Atena de acum două mii de ani, înțelepții antici l-au ascultat pe apostolul Pavel până când a menționat învierea din morți. Atunci, unii au început să-și bată joc de el, iar alții l-au oprit ceva mai politicos, cu “te vom asculta altădată”.

Înaintea împăratului Agripa, apostolul își striga frustrarea prin cuvinte pline de logică și bun simț, “Ce, vi se pare de necrezut că Dumnezeu înviază morții?” Cu alte cuvinte, în ce fel de dumnezeu credeți voi? Un dumnezeu al trecutului, neputincios în prezent și care n-are nimic de spus cu privire la viitor?!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s