Pe la ora prânzului, într-o Sâmbătă a anului 1820, Conferința Generală Metodistă se încheia în Baltimore, tocmai la timp ca să ofere participanților care nu locuiau departe timpul necesar să se întoarcă la casele lor pentru ziua de odihnă. În după amiaza aceleiași zile, Peter Cartwright, unul dintre participanți, călătorea călare prin terenul accidentat al munților Cumberland din estul Statelor Unite. Jocul umbrelor făcea dificilă orientarea pe potecile abia vizibile în lumina fadă a zilei. Drumurile erau rare pe atunci, multe dintre ele doar poteci abia schițate. Călărețul conta mai mult pe simțul de orientare al calului decât pe sine însuși. Avea drum lung înainte și trebuia să înnopteze undeva.
-”Ah, tare mi-ar place să ajung la o casă de oameni credincioși” gândea el, ”să petrecem Sabatul împreună, rugându-ne și cântând. Dar nu am speranțe prea mari”. El știa că nu se afla nici un predicator în zonă pe distanță de mulți kilometri și că mare parte dintre locuitori n-au auzit niciodată mesajul evangheliei și nu-și petreceau ziua Sabatului altfel decât la vânătoare, vizitându-se unii pe alții, ori cu petreceri, cu băutură și dans.
Spre seară Cartwright ajunse la o gospodărie izolată. Întrebând pe proprietar dacă ar putea înnopta acolo, acesta răspunse,
-”Desigur”. Apoi informă pe călător, pe un ton ezitant, ”Mă tem însă că n-ai să te odihnești prea bine. Avem planificată o petrecere cu dans în noaptea asta”. Dezamăgit, Cartwright întrebă,
-”Cât de departe este următoarea gospodărie?”
-”Cam la zece kilometri.”
-”Prea departe. M-ar prinde noaptea călătorind prin aceste locuri nefamiliare. N-am decât să rămân aici peste noapte.”
Călătorul descălecă, își duse calul în grajd și, după o cină frugală, se așeză pe un scaun, într-un colț al încăperii în care urma să înceapă dansul. Curând oaspeții începură să sosească în număr destul de mare. O astfel de petrecere era anunțată cu multă vreme în avans, ca să dea timp celor interesați să afle locul și ziua hotărâtă, informațiile fiind transmise din gură în gură.
Stând pe scaun, Cartwright se simțea mai stingher și mai nelalocul lui în casă decât călătorind de unul singur prin locuri puțin umblate. Pur și simplu nu era mediul familiar lui. Asistând la sosirea dansatorilor se gândea în sine, ”Tare mi-ar place să le predic acestor petrecăreți. De fapt, știu ce am să fac. Rămân aici până Duminică dimineață și cer permisiunea să le predic evanghelia.”
Abia luă hotărâtea în mintea lui, când o fată tânără se apropie și, înclinându-se cu grație înaintea lui, i se adresă,
-”Domnule, ai vrea să dansezi cu mine acest prim dans?”
Surpriza fu atât de mare încât pe moment Cartwright nu știa cum să răspundă invitației. Dar se reculese repede, hotărând să accepte invitația, așa riscantă cum i se oferea, și să exploateze situația în felul în care avea să evolueze.
-”Ăă, desigur, cu mare plăcere, mulțumesc de invitație. Va trebui însă să-mi treci cu vederea stângăcia, știi eu nu sunt un bun dansator.”
Cei prezenț, la rândul lor, fură plăcut impresionați de gestul politicos al fetei arătat unui străin. Scripcarul, un om de culoare, își acordă corzile viorii și începu apoi să dea tonul pentru dans.
-”Zăbovește un minut, fratele meu”, i se adresă Cartwright, ”A fost dintotdeauna obiceiul meu să nu mă apuc de vreo treabă importantă fără să cer binecuvântarea lui Dumnezeu, iar acum doresc să cer binecuvântarea Sa peste această frumoasă fată și peste întreaga adunare care arată politețe și grație unui străin ca mine.”
Cartwright se puse pe genunchi și începu să se roage cu ardoare, cum făcea de obicei. Avea o voce sonoră și plăcută. Tânăra fată, surprinsă și uimită, stătu lângă el pentru câteva minute, apoi căzu și ea pe genunchi alături de Peter. Unul câte unul, alți ”dansatori” începură să facă la fel, în timp ce alții au rămas în picioare și încă alții au ieșit afară din încăpere.
-”Ai milă, doamne”, strigă scripcarul și fugi în bucătărie. ”Ce-o mai fi însemnând și asta?”
Rugăciunea continuă, în vreme ce strigăte după milă și hohote de plâns se ridicau de ici-colo într-un continuu crescendo. Tânăra fată care-l invitase la dans zăcea de-acum prăbușită pe podea, cerând Domnului să aibă milă de sufletul ei.
După o vreme Cartwright se ridică de pe genunchi și începu să predice, apoi cântă o cântare. Întreaga noapte continuă cu predici, cântări și rugăciune. A doua zi dimineața cincisprezece din cei prezenți se predaseră deja Domnului. Ziua de Duminică și noaptea următoare adunarea continuă la fel, cu scurte întreruperi, până când numărul celor hotărâți să-și schimbe viața ajunse la treizeci.
În final, Cartwright îi organiză pe cei convertiți, numind pe gazdă conducătorul grupului de convertiți. Mai târziu, autoritățile metodiste au trimis un predicator grupului de credincioși nou format. Trezirea se răspândi apoi peste întreaga regiune. Unii dintre tinerii convertiți cu ocazia acestui ”dans” neobișnuit au devenit ulterior evangheliști itineranți.
-”În alte împrejurări, aș fi eșuat”, declara mai târziu Peter Cartwright, ”în alte locuri aș fi fost luat la bătaie, sau aș fi fost socotit nebun. Dar mă gândeam că, dacă eșuam cu această ocazie, nu era pentru mine o rușine, iar dacă reușeam, ar fi însemnat împlinirea poruncii de a predica Cuvântul la timp și ne la timp.”
La timp și ne la timp (in season and out of season), rămâne pentru credincios cuvântul de ordine, și în rugăciune și în răspândirea Cuvântului. De ce și ”ne la timp”? Pentru simplul motiv că noi nu cunoaștem calendarul divin al oportunităților oferite oamenilor cu care avem de-a face. Avem nevoie să învățăm să identificăm ocaziile care ni se oferă și să profităm de ele, la timp și ne la timp.
Gelu 