Cine Este Aproapele Meu?

Luca 10:25-37

Mare parte din interpreţii pildei samariteanului milos aruncă blamul indiferenţei în cârca preotului şi a levitului, şi pe bună dreptate; ei au trecut mai departe, ocolind victima tâlharilor de drumul mare. Numai că abordarea care arată cu degetul spre alţii, ne lasă pe noi fără lecţia de învăţat. Stins demult în negura veacurilor, contextul culorii locale pare să lase pilda fără relevanţă pentru oamenii religioşi ai secolului al 21-lea. Tu nu eşti preot, eu nu sunt levit şi el nu este samaritean. Cei trei călători sunt identificaţi în termenii religiei evreiești sau etnici, dar niciunul din aceste criterii nu se aplică la noi. Pilda, însă, a fost adresată tuturor credincioşilor, (până la sfârşitul veacurilor).

Rămâne deci omul jefuit, bătut, aproape mort, părăsit pe drumul spre Ierihon sau spre orice altă destinație în viață. Poate că nu întâmplător el este identificat, simplu şi universal, doar ca “un om” (Luca 10:30). El singur (dintre cei trei) a “supravieţuit”, prin cele 20 de veacuri trecute, o întrupare vie a nevoii umane atotprezente, indiferent de apartenenţa etnică, de nuanţă a pielii, de poziţie pe scara aspiraţiilor umane, de limbă şi culoare a paşaportului.

În mod corect, cărturarul a citat din Lege esenţa cerinţelor ei, adică a iubi pe Dumnezeu cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Religia fără substanţă a preotului, a levitului şi a cărturarului (să ne includem oare şi pe noi?) se laudă că iubeşte pe Dumnezeu cu o iubire declarată în cuvinte, în forme, în tradiţii, în ritualuri şi în fidelitate denominaţională, dar se dovedeşte falimentară în a face pentru aproapele lui singurul lucru care contează în ceasul nevoii sale. Pot ei pretinde iubire pentru Dumnezeu, fără a fi demascaţi ca făţarnici, “căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” (1 Ioan 4:20). Simplitatea concluziei apostolului Ioan este dezarmantă; cele două porunci citate de cărturar nu pot fi separate, căci “cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe aproapele său”.

Apostolul Iacob, la rândul lui, cheltuieşte o bună parte a epistolei sale argumentând aspectul practic al credinţei, care se exprimă pe sine prin fapte şi ridică a doua poruncă citată de cărturar la nivel de Lege împărătească, adică “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Iacob 2:8). Tot el rezumă într-un singur verset faptele religiei autentice, curată şi neîntinată, care este împlinită “înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru”, dar practicată având în vedere “pe orfani şi pe văduve”; aceştia din urmă reprezentând obiectul tangibil al dragostei creştine (1:27).

Dar să ne transpunem pe noi înşine în datele pildei, coborând pe drumul Ierihonului. Uităm de preot şi de levit, chiar şi de samaritean, căci porunca iubirii ni se adresează direct. Ar fi inutil să recurgem la subterfugii, interpretări şi justificări, ca învăţătorul Legii. Cuvintele lui Isus sunt clare ca lumina zilei. La o aruncătură de băţ înaintea noastră zărim pe omul bătut de tâlhari. Nu-l putem ignora, nu-l putem ocoli pe vreo scurtătură, şi nu putem delega altcuiva primul ajutor. Este întâlnirea inevitabilă cu aproapele nostru, o întâlnire planificată de Tatăl, cum vor fi fost multe în trecut, iar altele aşteaptă în viitor. Câte din ele le-am ratat, oare, trecând mai departe, înfăşuraţi în mantaua neprihănirii personale, grijulii să evităm orice contaminare rituală în contact cu omul căzut între tâlharii adicţiilor şi ai nefericirilor umane?

Întâlnirea cu aproapele vine pe neaşteptate, ne surprinde, se interferează cu planurile noastre ticluite în detaliu, ne tulbură din confortul îndrăgit al tabieturilor, ne obligă la ajustări ad-hoc şi la improvizări de moment. Pronumele personal “al meu, al tău, al nostru”, nu lasă nici un dubiu … Aproapele se iveşte la următoarea cotitură a drumului, tocmai când avem altceva de făcut, de obicei ceva “mai important”. În comparaţie cu afacerile noastre urgente, tindem să considerăm măruntă nevoia aproapelui, nedemnă de timpul şi efortul nostru. Merită să mă abat din drum, doar ca să dau “un pahar de apă rece” unui micuţ ucenic al lui Isus (Matei 10:42), chiar dacă ştiu bine că “oridecite ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintr-aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut” (Matei 25:31-46)?

(va urma)

Advertisement