În limba română avem două cuvinte care slujesc același concept semantic, dragoste și iubire, amândouă împrumutate din limbile slave, practic sinonime ca substantive, cu depline funcțiuni ca verbe – “a iubi”, și “a (se) îndrăgosti”. Termenul “amor” (a se amoreza), din latină sau italiană, de origine mai recentă în românește, se bucură de frecvență redusă.
Ca sentiment, dragostea este menită a fi împărtășită de două sau mai multe ființe, dar poate “supraviețui” chiar fiind neîmpărtășită, ignorată sau respinsă, în care caz nu-și împlinește menirea. Scopul și normalul în dragoste este reciprocitatea.
Părerea mea este că verbul “a iubi“ ar trebui aplicat exclusiv la ființe umane, rațiunea pentru această excludere fiind tocmai natura ei de reciprocitate. Iubim ființe care pot, la rândul lor, să răspundă cu iubire. În dragoste, reciprocitatea este intenționată, dorită și așteptată. Mai mult, Dumnezeu o pretinde prin poruncă, iar în familie este singurul liant care-i poate ține împreună pe membrii ei.
Obiectele neînsuflețite nu pot iubi, ca urmare n-au dreptul la cel mai elevat dintre sentimente. Când totuși le acordăm, lingvistic, această favoare, schimbăm termenii ecuației și diminuăm valoarea semantică a verbului a iubi. Este dovada unui vocabular sărac, a unei gândiri leneșe, sau a unei exprimări neglijente. Când declar că “iubesc“ un obiect, spun de fapt că-mi place, că-l prețuiesc, îl doresc, sau că m-am obișnuit cu el, sau chiar că am devenit dependent de el (dacă este vorba de cafea și ciocolată).
Când aplic verbul în cauză la animale de casă, de exemplu, când declar că-mi iubesc pisica, înțeleg că am devenit atât de atașat de ea, încât o ridic la rang de ființă umană, o imposibilitate obiectivă care probează încă o dată folosirea greșită a celui mai nobil dintre verbe.
În mod invers, în cazul relațiilor inter-umane, obișnuința poate fi interpretată ca iubire, ori poate fi chiar convertită în iubire (colegi de serviciu, care s-au obișnuit unul cu altul, sau s-a creat o dependență între ei, dependență care în ochii lor trece drept iubire).
Faptul că Dumnezeu pretinde iubirea prin poruncă mă lasă pe mine fără opțiune – “să iubești pe Domnul Dumnezeu … și pe aproapele tău.“
Aspectul negativ al poruncii exclude alte, incalificabile obiecte, ilegitime, ale dragostei mele, ”să nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume.“ (1 Ioan 2:15)
Gelu 