Ca un gest de credință, când e vorba de soarta lui și o dovadă de reverență față de Dumnezeu, chiar în vremuri de restriște, David trimite chivotul înapoi la Ierusalim, împreună cu preoții Țadoc și Abiatar, acolo unde le era locul, nevoind să perturbeze rânduielile sfinte ale Templului. Împăratul înțelegea că Templul are temelii mai trainice decât palatul și că nu cade sub jurisdicția sa. O dinastie urmează alteia, un împărat domnește câtă vreme hotărăște Suveranul din Înaltul Cerului, dar Templul e menit să dăinuiască prin generații.
Hușai este trimis și el înapoi, la statul major al răscoalei. Cu loialitatea unor asemenea oameni asigurată, cu preoții și sfetnicul infiltrați în tabăra vrăjmașă, împăratul nu poate pierde.
Vitejii nu‑i sunt de folos acum. Soarta bătăliei, înainte de a se lămuri pe câmpul de bătaie, se decide la sfatul celor neprihăniți și după planul Celui Atotputernic. Oștiri și bani nu pot schimba nimic. În ziua luptei, nu armele și‑au adus aportul principal în câștigarea victoriei căci, “pădurea a mâncat mai mult popor în ziua aceea decât a mâncat sabia” (2 Samuel 18:8). Oamenii piereau cu miile, rătăciți în pădurea confuziei, incapabili să se orienteze corect într‑o situație care nouă astăzi ne pare limpede ca lumina zilei. Oamenii piereau din pricina unor loialități eronate, alese în mod ușuratic, poate din interes, dar poate mai degrabă din lipsă de discernământ. Nesiliți de nimeni, plăteau tribut unui răsculat, ce ridica mâna împotriva unsului Domnului, care se întâmpla să fie chiar tatăl lui.
Departe de câmpul de bătaie, în tihna casei și singurătatea inimii lui, unul singur murea ucis de propria sa mână. Premergându‑l pe Iuda cu o mie de ani, Ahitofel, trădătorul împăratului, își pune casa în rânduială, își scrie testamentul, aruncă o ultimă privire peste averea părinților săi și apoi se spânzură, fără măcar să guste remușcarea de a fi vândut sânge nevinovat, nu pentru argint, ci pentru … oare pentru ce? Ahitofel murea, supărat ca văcarul pe sat, din pricină că sfatul lui n‑a fost ascultat într‑o singură împrejurare. O face ca pe un act de răzbunare, căutând să priveze lumea de prezența sa indispensabilă. Dar nimeni nu este indispensabil, mai cu seamă când se crede astfel. Cuvintele din 2 Samuel 16:23 ne spun că “Sfatul dat pe vremea aceea de Ahitofel avea tot atâta putere ca și când ar fi întrebat chiar pe Dumnezeu. Tot așa era cu toate sfaturile lui Ahitofel, fie pentru David, fie pentru Absalom”.
Ahitofel însă a ajuns să creadă că are întotdeauna dreptate, și i se părea de neconceput a nu fi ascultat. O altă părere decât a lui i se pare un afront intolerabil. Întâietatea personală a ajuns să conteze pentru el mai mult decât viața. Oamenii îl socoteau înțelept, dar se credea singurul înțelept.
Biblia îl caracterizează pe Ahitofel ca “sfetnicul lui David” (2 Samuel 15:12), în contrast cu Hușai, pe care-l numește “prietenul lui David” (2 Samuel 16:16), o diferență demnă de a fi contemplată.
Un tragic sfârșit în viața celui mai înțelept dintre sfetnici! Mintea lui ascuțită, puterea de analiză și deducție, experiența de viață distilată vreme de mulți ani, au văzut și de data aceasta soluția cea mai profitabilă pentru “clientul” său. Un atac rapid, îndrăzneț, fără zăbavă, îndreptat împotriva împăratului însuși și executat necruțător, ar fi împlinit în doar cîteva ceasuri toate ambițiile lui Absalom și, culmea ipocriziei, ar fi cruțat poporul: “voi lovi numai pe împărat” (2 Samuel 17:2). O numesc ipocrizie, pentru că nu cred că-i păsa lui Ahitofel de popor, câtă vreme nu‑i păsa de unsul Domnului.
Dar este o limită, până la care Dumnezeu permite lucrarea răutății, care sfârșește inevitabil într‑o fundătură finală. Și se pare că drumul mândriei este cel mai scurt spre un asemenea deznodământ. Scara succesului este lipsită de ultima ei treaptă, cea mai de sus. Pasul care ar trebui să fie cel final, aduce prăbușirea în abis. Oare nu este aceasta lecția cea mai limpede, care ni se impune, când medităm la evenimentelor petrecute cu trei mii de ani în urmă? N‑a fost treapta aceea lipsă chiar capcana în care au căzut doi oameni mistuiți de același foc al ambiției personale, unul râvnind tronul tatălui său, iar celălalt faima de a fi primul și singurul sfătuitor alături de uzurpator?
Gelu 