Chipeș dar Necruțător


Absalom, frumosul și răsfățatul fiu al familiei regale, râvnește să urce pe tron și se pare că nimic nu poate sta în calea acestui intrigant înnăscut, care-și ascunde cu abilitate intențiile, disimulate în dosul unor cuvinte nevinovate, sau suspendate într‑o tăcere greu de interpretat. Plănuind asasinarea lui Amnon, “Absalom n‑a vorbit nici bine nici rău cu Amnon; dar a început să‑l urască, pentrucă necinstise pe soru‑sa Tamar” (2 Samuel 13:22). El știe să aștepte ani de zile, până ce momentul oportun pentru acțiune se ivește. Între timp își detaliază și desăvârșește planurile.

Din uneltire în uneltire, țelul final vizat este uzurparea tronului, “De m‑ar pune pe mine judecător în țară! …” Evitând să pronunțe cuvântul “împărat”, el ocolește bănuielile. “Orice om care ar avea o neînțelegere și o judecată, ar veni la mine, și i‑aș face dreptate” (2 Samuel 15:4). Ce nevinovat și altruist sună frazele menite să introducă sugestia în mintea omului de rând, care nu vede nimic suspect la mijloc! Cât de curând au uitat oamenii felul de dreptate pe care și‑a făcut‑o singur împotriva lui Amnon! Dar Absalom “câștiga inima oamenilor lui Israel”, dându‑le dreptate în toate litigiile pe care le aduceau la Ierusalim spre judecare, “înțelegându‑i”, câștigându‑i în mod ieftin cu o îmbrățișare și o sărutare mincinoasă.

Arta lui Absalom de a‑i manipula pe oameni se vădește în clipa în care se decide să acționeze hotărâtor, dând cărțile pe față. El poftește două sute de oameni din Ierusalim să‑l însoțească la Hebron unde, chipurile, avea de adus jertfe, ca împlinire a unei juruințe. Cei două sute de oameni devin un fel de ostateci care “l‑au însoțit în prostia lor, fără să știe nimic” (2 Samuel 15:11), pioni nevinovați, sacrificați cu sânge rece în jocul ambițiilor fără măsură, joc al cărui scop era șahul regelui ‑ crima dublă care, în cazul de față, se chema paricid și uzurparea tronului împărătesc.

Una din primele măsuri pe care răsculatul Absalom le ia este să‑și asigure complicitea lui Ahitofel, dovedind prin aceasta cât de ușor se poate confunda șiretenia cu înțelepciunea și cât de incertă este diferența dintre ele, când lipsește aprobarea divină. Ahitofel, sfetnicul împărătesc, unanim prețuit și admirat, se alătură uzurpatorului, acceptând prima invitație care i se face.

În vremuri tulburi de răscoală, ca cea stârnită de Absalom, imprevizibilul se instaurează ca lege. Dacă este posibilă vreo prognoză a zilei de mâine, ea nu poate prevedea decât instabilitate de sută la sută, într‑un climat bântuit de intrigă și uneltire în rafale neostoite, pe fondul unei neîncrederi generale, cauzată de teamă și alimentată de suspiciune. Degeaba cauți puncte fixe într‑un tărâm scuturat de seisme. În locul unor vechi prieteni găsești inamici, iar legătura de familie nu mai înseamnă nimic. Loialitățile se schimbă brusc și surprinzător, trădarea se preface în virtute, supraviețuirea devine țelul suprem, neutralitarea nu mai este posibilă, orice pas e riscant și orice hotărâre luată se poate dovedi fatală. Zarul a fost aruncat, însă, și toată lumea așteaptă deznodământul cu sufletul la gură.

Împăratul fuge din Ierusalim împreună cu vitejii lui, făuritorii de altădată ai unor fapte de basm. Fuge urmărit chiar de fiul lui, pe care‑l iubește cu o dragoste de psalmist. Fuge plângând, cu capul acoperit și cu picioarele goale, suind în chip profetic Muntele Măslinilor. Ajuns pe culme, se oprește și se închină până la pământ înaintea lui Dumnezeu, într‑un gest de supremă umilință, o închinare lăuntrică, mai mult decât una exterioară, care presupune acceptarea voii Sale, oricare va fi aceasta.

Paradoxul umilinței este că, acolo sus, pe culmea muntelui, se realizează coborârea interioară veritabilă “până în pulberea pământului”. Spre umilința adevărată, trebuie să urci. Vulnerabil, incert, penitent …

Acolo sus, pe culmea umilinței, împăratul primește și răspunsul, soluția, pe care n‑o înțelege deplin, dar o intuiește cu inima lui de profet. Răspunsul este Hușai Architul, personificare a loialității, în cea mai neagră zi din viața împăratului, care‑l urmează cu haina sfâșiată și cu capul acoperit cu țărână, prieten adevărat, care “iubește oricând și în nenorocire ajunge ca un frate”.

(va urma)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s