Cuvinte, Credință și Fapte


Cuvintele sunt uneltele de fiecare zi ale comunicării cu semenii. Fără cuvinte ne-am găsi eșuați departe de orice țărm, izolați de oameni și lucruri, ori plutind în derivă, fiecare pe cont propriu, pe o mare necunoscută, ostilă deopotrivă tuturor. “Fără cuvinte”, cum sugerează expresia binecunoscută, nimeni nu ne poate veni în ajutor, nimeni nu ne înțelege și nu putem fi de folos nimănui. Dumnezeu a pus cuvinte în inima noastră și El însuși a comunicat cu noi prin limbaj.

Ne‑ar veni greu să ne imaginăm o lume fără limbaj, o lume devenită mută peste noapte, abandonată altor forme de comunicare și exprimare. Poate o lume posibilă, însă nu una care să ne satisfacă, ci una care să frustreze, împlinind doar un procentaj minim din capabilitățile puse de Creator în noi.

Preotul Zaharia a rămas mut pentru o bună bucată de vreme, din pricină că n‑a crezut cuvintele îngerului, care‑i aduceau vestea cea mai bună pentru familia sa, parcă prea frumoasă și, din păcate prea târzie, pe care a obosit așteptând‑o.

Cuvintele poartă substanța comunicării, dar condiția realizării ei este credința. Necredința, dimpotrivă, este maladia care afectează comunicarea, zădărnicindu‑i scopul. Fără credință este cu neputință să acceptăm mesajul lui Dumnezeu, oferta Lui mântuitoare. Fără credință comunicarea cu semenii se reduce la ipocrizie.

Cuvintele joacă rolul de vehicole, și-și pot schimba încărcătura cu timpul, umplându‑se de înțelesuri noi, în funcție de nenumărați factori, dar când inima nu comunică prin credință, limba nu face decât să “bată apa în piuă”. La fel, când inima nu crede ce urechea aude (cazul preotului Zaharia), ea respinge mesajul și se sustrage comunicării.

Cuvintele și credința ne‑au fost dăruite de Creator și, acum mai mult decât oricând, avem nevoie și de unele și de cealaltă. La rândul nostru, când ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciune, trebuie s‑o facem în același spirit, folosind un limbaj consistent cu caracterul lui Dumnezeu, cuvinte ce curg direct din inimă (Psalm 15:2) și sunt însoțite de credință (Evrei 11:6). Nimeni n‑a putut să‑L înșele pe Dumnezeu, și niciodată nu vom obține ceva de preț de la El, fără ca vorbele noastre să fie prețioase. El privește direct la inimă și ne cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi înșine, fără a Se lăsa impresionat de aparențe, sau de elocvența cuvintelor.

Dar ce se întîmplă în cazul relațiilor cu semenii? Ei n-au acces la inimă, spre a cunoaște adevărata noastră fizionomie morală. În fața lor ne putem da drept alții și, la rândul nostru, nu putem pătrunde dincolo de masca afișată de ei. Avem la îndemână vreun criteriu după care să ne ghidăm în a‑i cunoaște? Din fericire, da.

Criteriul acesta îl reprezintă faptele. Dumnezeu vede credința, dar semenul nostru poate vedea doar faptele, varianta palpabilă a credinței. Dumnezeu citește inima, dar privirea aproapelui, mai scurtă, se oprește la fapte.

Desigur, cunoașterea mijlocită de fapte cere timp, până ajungem să cunoaștem un om. Îi cântărim cuvintele, îi scrutăm purtarea, îi vedem umbletele, aflăm câte ceva despre trecutul lui și, mai devreme sau mai târziu, aflăm cine este. Dar nu cu acuratețe de sută la sută. Experiența stă mărturie, cu exemple de oameni care au reușit să inducă în eroare pe semenii lor timp de o viață întreagă, ca s-o facă de oaie tocmai la sfârșit.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s