Cu sintagma “samaritean milos”, care în limbajul curent desemnează o persoană altruistă, animată de compătimire pentru aproapele ei, gata să-i sară în ajutor când se află în nevoie, ne întâlnim vrând-nevrând, fie în conversație, fie pe fondul interacțiunilor sociale. Nu rareori agonizăm în procesele propriei conștiințe, luptând a elucida situațiile complicate ale relațiilor cu aproapele nostru, uneori tensionate, alteori frânte, mai întotdeauna aflate într-un echilibru precar. Organizații filantropice și instituții medicale împrumută frecvent apelativul de proveniență biblică, afișat pe frontispiciul clădirilor și tipărit ca antet pe formularele birocrației lor. Cine n-a auzit de spitalul Bunul Samaritean?
În general, profesiunea medicală se vrea percepută în lume ca reprezentantă a spiritului de binefacere dezinteresată, preluând expresia “samaritean milos” ca emblemă a eforturilor ei de îngrijire a sănătății. Publicul, însă, împărtășește mai puțin această pretenție a reprezentanților instituțiilor medicale. Dacă ai ocazia să vizitezi reputata universitate cu profil medical din Loma Linda, California, nu uita să cauți printre clădirile campus-ului ei un grup statuar ce redă, în mărime naturală, cele patru personaje din pilda samariteanului milos. Turnate în bronz, cu un aspect foarte robust, statuile reprezintă a doua ediție a sculpturii respective. Ediția originală, realizată din material mai puțin durabil, a trebuit înlocuită cu ceva mai solid. De ce? Statuile au fost vandalizate de oameni nemulțumiți de felul cum s-au simțit “tratați” de personalul medical.
E drept că profesiunea medicală face mult bine pentru noi, de la naștere până la moarte, dar unii reprezentanți ai ei par motivați mai degrabă de avantajele sociale și materiale ale profesiunii decât de spiritul samariteanului milos. Atitudinea și faptele samariteanului ni se adresează, însă, tuturor ca o pildă de urmat, indiferent de profesiune și poziția în societate, nu doar unei anumite categorii, iar calificativul de ”bun” se cere meritat, nu doar asumat.
Un învățător al Legii “s-a sculat” să testeze pe Isus, punându-i întrebarea, “Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?”. O întrebare bună în sine, dar umbrită de o motivație vinovată! Ca răspuns, urmând metodologia rabinică a vremii, și fiindcă discernea intenția reală în întrebarea cărturarului, Isus i-a adresat lui o altă întrebare, “Ce este scris în Lege? Cum citești în ea?” De fapt, două întebări, introduse prin “ce” și, respectiv, “cum”; pronumele “ce” referindu-se la conținutul Legii, iar adverbul “cum” la modul de înțelegere, interpretare și aplicare a prescripțiilor ei. La fel de important este răspunsul la amândouă întrebările; căci același conținut poate fi înțeles în multe feluri, poate fi tălmăcit, ori răstămăcit, poate fi aplicat la sine sau la alții, ori despicat în patru, fără a fi vreodată tradus în practică.
Isus confruntă pe interlocutor mai întâi pe terenul Legii, familiar lui, arătându-i că, de fapt, știa ce avea de făcut (1 Timotei 1:7-8). Apoi, prin pilda care urmează, ne arată tuturor drumul lung de parcurs încă, de la “ce” (a ști) până la “cum” (a face). Învățătorul Legii știa ce trebuia să facă și că a face depindea de atitudinea (iubire) față de Dumnezeu (al tuturor) și față de aproapele (lui). De știut, oamenii știu ce au de făcut, iar îndreptățirea (justificarea) nu-i decât o încercare jalnică și zadarnică de a eluda datoriile pe care legea divină le inculcă.
Isus formula un principiu în fața ucenicilor săi, când le spunea, în versiunea românească, “Dacă știți aceste lucruri, ferice de voi, dacă le faceți”. Mai sugestiv, și poate mai profitabil, ar fi să înțelegem prima parte a frazei astfel, “Acum, că știți aceste lucruri…”. Intenția nu este să modificăm înțelesul afirmației lui Isus, ci doar redarea ei în limba noastră, admițând că știm deja care ne sunt datoriile. Mai mult, conjuncția “dacă” lasă loc pentru îndreptățire, tocmai ceea ce cărturarul din pildă încerca să facă. Apoi, ne aducem aminte că apostolul Iacob trage o concluzie aspră în urma argumentării sale în favoarea faptelor bune în raport cu credința, declarând, “Deci, cine știe să facă bine și nu face, săvârșește un păcat”.
A doua întrebare a cărturarului îi demască duplicitatea și intenția de justificare, “Și cine este aproapele meu?” Cât de fals sună a întreba pe altcineva, cine este aproapele meu! Noțiunea de “aproapele” rămânea singura pretinsă necunoscută în filosofia lui, iar iubirea lui rămânea neîmplinită (chipurile) din pricina dilemei de a nu-și cunoaște obiectul iubirii! A ști are toate șansele a se împotmoli în îndreptățire. A iubi se folosește de ceea ce știe ca punct de plecare și uită de sine în procesul slujirii.
Gelu 