Odată cu sosirea toamnei, potecile de munte se deschid din nou ca opțiune îmbietoare pentru iubitorul naturii. Canicula lunilor de vară lasă aproape pustii potecile de munte, altfel bătute zilnic de amatorii de drumeție.
După îndelungi deliberări în fața hărților, am ales o potecă mai puțin umblată, clasificată ca “moderată” ca nivel de dificultate și notată cu nivelul 9 ca frumusețe a peisajului (pe o scară gradată de la 1 la 10). Depărtarea convenabilă de casă adăuga un alt avantaj, făcând traseul și mai atrăgător pentru explorare.
A doua zi dimineața, cu toate cele de trebuință înghesuite în raniță, am descins devreme la stația “ranger”-ului de la intrarea în rezervația forestieră, autoritatea locală în materie de păduri și parcuri naționale.
Pe ușa stației, la loc vizibil, cu litere mari, era afișat un anunț scris de mână, care informa pe “hikers” că pe traseu (la care visasem toată noaptea) apăruseră insecte ostile, care aveau năravul să înțepe. Era cât pe-aci să fac cale-ntoarsă. Intrând totuși în stație, am aflat amănuntul salvator că viespile erau insectele invadatoare. Fuseseră semnalate pe traseu cu o zi înainte de ceva dumeți mai prăpăstioși. Am răsuflat ușurat; de viespi nu-mi era frică. Mă temusem de alte gângănii, cu obiceiuri necunoscute.
Îmi place să admir natura, considerând-o ca fundal pentru Creație, nu doar ca decor pentru activitățile umane și rezervă de resurse pentru nevoile noastre zilnice. Privind în jur, în timp ce urci pe potecile șerpuitoare ale muntelui, nu poți să nu observi la tot pasul urme ale planului creator și nenumărate amprente lăsate de Autorul divin, care a “umblat” mai întâi pe ele.
M-a impresionat de data asta un brad uscat. Și brazii mor … Nu părea bătrân și nu era dintre cei mai vânjoși. Svelt, înalt, și jupuit de scoarță de sus până jos, făcea figură aparte între frații lui sănătoși. Fără coajă și doar cu cioate de crengi atârnându-i de trunchiul alb, parcă spălat și albit de curând, arăta ciudat printre mulțimea coniferelor verzi din jur. Părea un obelisc cioplit din marmoră albă, ridicat pe coasta muntelui în cinstea celui mai falnic dintre conifere.
Tocmai faptul că era cojit punea în evidență virtutea specifică speciei de care aparține, imortalizată în expresia “drept ca bradul”. Era atât de drept, încât părea o creație a tehnologiei moderne. M-am oprit un minut să-l admir (și să-mi trag răsuflarea). Reluând urcușul, inima bubuia în piept, făcându-mă atent la efortul cu care nu mai eram deprins. Bradul alb rămânea încet în urmă, iar în mintea mea stăruia o întrebare: Cine a ținut firul cu plumb întins de-a lungul acestui trunchi de brad, poate vreme de treizeci de ani, ca să-i ghideze creșterea în chip atât de desăvârșit?
Gelu 