Optimismul poate fi definit în felurite moduri datorită caracterului vag, imprecis, al noțiunii. El poate fi o atitudine generală care privește cu încredere viața și viitorul, tendința de a vedea paharul pe jumătate plin, în raport antonimic cu pesimismul, care vede paharul pe jumătate gol. Optimistul așteaptă lucruri benefice de la viață și de la viitor (fără să aibă o justificare logică pentru așteptări optimiste).
Cam același lucru se poate spune și despre speranță, când este definită din punctul de vedere laic, singura diferență fiind că speranța se referă de regulă la evenimente și lucruri specifice. Ca verb, a spera poate însemna simplu a dori, a aștepta, a anticipa ceva anume. Speranța nu are un antonim valid (decât poate lipsa speranței, mai puțin disperarea), în schimb sinonimul ei arhaic “nădejde” are ca antonim “deznădejdea”.
Din fericire, și pentru speranță este o “cale nespus mai bună”.
Când ne referim la speranță (nădejde) din perspectivă creștină, lucrurile se schimbă în mod radical. Speranța creștină este încredere în Cineva și se bazează pe promisiunile Sale oferite credincioșilor în Scripturi. “Îmi pusesem nădejdea în Domnul” mărturisea psalmistul (40:1). Autorul epistolei către Evrei vede pe credincioși ca apucând o nădejde, profitând de promisiunile care le-au fost oferite, le-au fost puse înainte (6:18) de către Dumnezeu, iar metafora care urmează este una dintre cele mai potente, identificând nădejdea (speranța) ca fiind “tare și neclintită”, o “ancoră a sufletului”. Pe marea nesigură a vieții pe pământ, creștinul nu-și coboară ancora pe fundul apei, ci o aruncă “dincolo de perdeaua dinlăuntrul Templului, unde Isus a intrat pentru noi ca înainte mergător” (Evrei 6:19-20). Speranța în Dumnezeu se ancorează în singurul punct fix pe care-l căuta și Arhimede, dar nu doar în universul prezent ci și în cel de Dincolo.
Gelu 