Cum ne raportăm noi, ca și creștini, la imensa popularitate și publicitate făcută Jocurilor Olimpice și sporturilor în general. “Eroii” sportivi sunt idolatrizați de lume și acceptați ca atare de multe biserici. Predicatori dintre cei mai de seamă își presară predicile cu fapte de legendă ale unor sportivi de faimă, în vreme ce copiii se hrănesc cu ele și le emulează eforturile. Dar, este sportul de performanță compatibil cu exigențele spirituale și standardele morale ale Evangheliei? Sau nu este decât un alt lucru care ne distrage atenția de la datorie, abătându-ne privirile de la Cer spre pământ?
Cursa în care alergăm noi nu acordă medalii și premii. Linia de sosire pentru noi este pragul de trecere în viața veșnică. Răsplata care așteaptă pe “câștigători” este o cunună, pe care n-o primesc aici, pe pământ. Trupul nostru vremelnic trebuie adus ca jertfă vie, nu cultivat în detrimentul sufletului, partea veșnică a ființei noastre (Romani 12:1).
Apostolul își declară fără echivoc agenda, când spune: “mă port aspru cu trupul meu și-l țin în stăpânire, ca nu cumva …” El vedea lucrând în trupul său (trupul păcatului, care se folosește de trupul de carne) un principiu contrar Legii lui Dumnezeu, care se lupta împotriva binelui pe care voia să-l facă și-l ținea “rob păcatului”. Strigătul lui, care este și al meu și al tău, sună ca un țipăt de disperare: “O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Lui Timotei apostolul îi scrie că “deprinderea trupească este de puțin folos”.
Alergarea noastră (folosind termenul “alergare”, împrumutat din terminologia sportivă, apostolul accentua ideea de dedicare totală) nu are nimic de-a face cu spiritul de competiție. Noi nu rivalizăm unii cu alții și nu căutăm să ne întrecem unii pe alții. Dimpotrivă, ținta noastră este să ne ajutăm unii pe alții, ca să putem trece cu toții linia de sosire, ca niciunul să nu abandoneze cursa, să nu rămână în urmă și să nu fie descalificat.
Alergarea noastră nu departajează competitori, ci apropie și unește frați de credință, prin egalitatea garantată de o Evanghelie disponibilă tuturor, fără excepție. Ideea de egalitate și fraternitate a filosofiei olimpice este un nonsens. Însăși ideea de competiție anulează orice șansă de realizare a egalității și a unității, ca să nu mai vorbim de faptul că nu suntem egali prin dotările noastre fizice. Competiția distanțează, dezbină și învrăjbește, acesta fiindu-i scopul.
Succesul nostru în cursa credinței nu este lăsat la discreția unor arbitri părtinitori sau corupți, a cronometrelor și a gravitației terestre. În cursa pe care noi o alergăm, toți cei ce trec linia de sosire sunt câștigători. Judecătorul Suprem, nu arbitrul, va stabili locul final al fiecăruia dintre noi în ierarhia veșniciei. El nu acordă o notă, nici nu validează un rezultat, sau un timp record, ci pronunță o sentință, care va fi verdictul cu adevărat final. Iar imnul care se va cânta acolo Sus va fi unul universal, nu unul național.
Gelu 