„Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ” (Coloseni 3:2).
O întrebare se iscă din capul locului, asemenea scânteii ce zboară dintr-un tăciune scormonit. Cum ne putem gândi la lucruri invizibile pentru ochi şi inscrutabile pentru minte? Admitem, prin credinţă, că îndemnul apostolului de a ne gândi la lucrurile cereşti trebuie să fie valid, dar cum ne dibuim calea spre ele? Mai mult, acelaşi apostol adaugă calificări insurmontabile lucrurilor respective, “Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2:9). Deci, cum ne descurcăm?
Mai întâi, ne aducem aminte că nu toţi credincioşii se află la aceleaşi cote în înţelegerea lucrurilor spirituale (Evrei 5:11-14) şi că avem nevoie să creştem spre ele. Apoi, că acestea pretind deprinderea unui cadru formal adecvat (limbaj spiritual) în abordarea lor (1 Corinteni 2:13) şi că singurul tutor în această delicată întreprindere este Duhul lui Dumnezeu.
Iar condiţia sine qua non a tuturor celor de mai sus rămâne dorinţa autentică de a medita cu mintea, hotărârea nestrămutată de a ne umple inima cu ele şi o dedicare fără reserve lucrurilor de Sus. După cum în trecut eram dedaţi trup şi suflet lucrurilor terestre, acum ne oferim totalmente lucrurilor de sus, pe care nu le înţelegem în termeni spaţiali, ci ca lucrurile înalte, alese, de supremă valoare, autentice, veşnice, divine. A. T. Robertson vede în credincios un om cu picioarele postate încă pe pământ, dar cu fruntea printre stele; el trăieşte pe terra ca cetăţean al tărâmului etern.
Unde începem, deci, călătoria noastră? Desigur, pe paginile Scripturii, aceasta constituind numitorul comun al evoluţiei spirituale a tuturor credincioşilor. Continuăm apoi, pe cont propriu, în odăiţa rugăciunii, după ce am zăvorât în urma noastră uşa în calea oricărei distrageri lumeşti. Urmează formarea deprinderilor noi, prin eforturi susţinute ale voinţei şi o disciplină mentală fermă, impusă întregii fiinţe.
În măsura în care susţinem dedicarea noastră la un nivel înalt, în aceeaşi măsură Duhul se va alătura eforturilor noastre. Iar terenul, sau fundalul tuturor străduinţelor, este credinţa, ridicată la nivel de certitudine, “Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Christos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3). Cine a murit față de lucrurile lumii acesteia, a demolat podul în urma lui, zădărnicind orice încercare de întoarcere înapoi. Ce rost ar mai avea şovăirea în această ţară a nimănui, când patria de Sus ne cheamă cu nespuse făgăduinţi?
În Peer Gynt, piesă de teatru de Henrik Ibsen, personajul principal vizitează un spital de boli mintale și constată cu surpriză că pacienții spitalului nu par deloc nebuni. Ei vorbesc cu judecată și discută între ei visurile și planurile lor de viitor cu atâta precizie și grijă încât par să fie în toate mințile. Întrebându-l pe doctor despre starea lor, acesta îi explică, ”Ei sunt bolnavi, nu există nicio îndoială în privința asta. E adevărat că par să vorbească în mod inteligent și sensibil, dar nu vorbesc decât despre ei înșiși. Sunt obsedați de ei înșiși. De dimineața până seara vorbesc, iar noaptea visează, doar despre ei. În spitalul ăsta nu poți scăpa de EU. Da, ei vorbesc cu judecată, dar nu sunt în toate mințile ”.
Oare cu ce ne umplem noi orele de veghere ale zilei și la ce visăm noaptea? Nu cumva doar la noi înșine și la felul cum ne raportăm la lucrurile lumii acesteia? Oare ce ar avea de spus Doctorul de Sus cu privire la starea noastră spirituală?
Gelu 