”Începând cu 1 Ianuarie am să …” Sună familiar? Bineînţeles! Câte astfel de promisiuni n-am făcut noi în pragul anului nou şi câte n-am auzit pe alţii făcând? Şi câte din ele au suprevieţuit mai mult de trei zile?
De ce cred eu că n-au sorţi de izbândă hotărârile de schimbare începând cu intrarea în noul an?
Fiind făcute în avans, astfel de hotărâri sunt fie expresia unui vis încă neîmplinit, fie a unei nevoi reale de schimbare în viaţa personală, de renunţare la un obicei păgubos, de stabilire a unei rutine utile, o realizare care ne-a alunecat printre degete până în prezent și multe altele. Oricare ar fi mobilul unei asemenea decizii, ea se vede handicapată din start prin simplul fapt că este amânată până la o anumită dată; fie anul nou, fie altă zi din calendar. Cu cât mai multă vreme în avans a fost luată decizia, cu atât mai lungă e amânarea şi cu atât mai puţini vor fi sorţii de izbândă.
Ceea ce conferă viabilitate unei promisiuni este intensitatea dorinţei şi gradul de angajare a voinţei. Când aceste condiţii sunt împlinite, promisiunea nu mai are nevoie de termen. Nu începând cu anul nou, nu mâine, nu luna viitoare. Astfel de tergiversări sunt doar manevrele de câştigare de timp ale unei voinţe neangajată încă spre acţiune. Vremea de acţionat este astăzi, acum (Evrei 3:7). Hotărârea de nestrămutat, odată luată, nu cunoaşte decât timpul prezent.
Gelu 