Călătorim grăbiți prin lume, cu ochi ca de plumb, ignorând frumusețea presărată de Creator de-a lungul drumului, atrași de lucrurile care ne-au captat atenția, asupra cărora ne este concentrată inima și care ne obsedează gândurile. Nu ne rămâne răgaz pentru priveliști, armonii cromatice și mesajele de Sus, dăruite prin mijlocirea naturii. Alb-negrul planului bi-dimensional ne colorează existența în eternul cenușiu al unor interese de tot felul.De câtă vreme nu ți-ai ridicat privirile spre cerul înstelat, spre o lună nouă, ori spre formațiunile fantastice ale norilor frământați de mâini nevăzute, alungați de vânturi iuți spre neștiute zări?
Priveliști pline de farmec se derulează pe lângă noi, complet ignorate și scene captivante, zugrăvite de Pictorul etern ne stau în zadar la dispoziție. Doar rareori, scurte instantanee reușesc să ne trezească din somnambulia cu care grăbim pasul prin ani, ignoranți la bogăția de pace și relaxare, presărate cu larghețe de Creator pe cărările vieții. Natura nu oferă doar spațiu vital locuitorilor planetei, ci infinite delicii pentru ochiul deprins a le discerne, cu virtuți vindecătoare la îndemâna oricui are nevoie de ele, menite să anuleze efectul stresului, pe care stilul de viață modern îl acumulează în noi în doze tot mai nocive și mai puțin tolerabile.
Pare ciudat că cerul, întinderea cea mai largă care se deschide înaintea ochilor, rămâne poate cel mai puțin explorat. Priviri obosite, apăsate de îngrijorări, se încovoaie spre ternul pământului, care oricum ne va înghiți pe toți într-o bună zi. Știm doar teoretic ce se petrece în adâncul mărilor, ori în pântecele globului terestru, dar ochii nu pot sfredeli prin stânca de granit. Ne stă însă la îndemână cupola cerului, deopotrivă de fascinantă ziua și noaptea, pânza pe care penelul creator a întins culoarea predominantă în natură – albastrul ca cerul. Pe fundalul acestei culori vindecătoare pentru ochiul istovit de muncă, natura pictează zilnic un tablou – spectacolul norilor, niciodată același, niciodată fără un mesaj, niciodată fără consecințe, fie că am învățat să le citim, fie că nu. Tot ce se întâmplă pe pământ, se pregătește mai întâi în văzduh, lucruri pe care norii ni le prevestesc.
Un ocean de ape plutește continuu în văzduh, ape legate de Dumnezeu în nori. Când vânturi furibunde înclină prea mult gălețile de sus, ele deșartă pe pământ puhoaie pustiitoare. Din ciocnirea norilor țâșnesc gigantice scântei, care aprind păduri, spintecă cei mai falnici copaci și aruncă groaza în fiarele câmpului. În nori a întins Dumnezeu curcubeul, ca semn al legământului încheiat între Sine și puținii supraviețuitori ai potopului. El ne amintește că pustiirea așteptată nu se va mai sărârși prin ape. Deși rareori se arată ochiului, culorile legământului sunt întotdeauna acolo și credința le vede în fiecare zi.
Spre cer își ridica altădată privirea țăranul, ca să citească vremea, să-și planifice lucrările în holde, să ceară Stăpânului un răgaz favorabil pentru munca lui și să-I aducă prinos de mulțumiri. Cerul și norii condiționează în mare măsură psihologia locuitorilor pe tărâmuri întinse, țări și ostroave. Pune un scandinav alături de italian, ca să vezi diferența de dispoziție sufletească, temperament și culoare a părului. Lipsa totală a norilor, sau prezența lor în exces, face diferența între nisipurile Saharei și uriașul bazin al Amazonului.
Dorind sfat, sprijin moral și părtășia unei inimi apropiate, un prieten l-a invitat odată pe Phillip Keller la o incursiune cu mașina prin împrejurimile orașului. Omul respectiv își trăia viața sub presiunea constantă a îngrijorărilor, temându-se de ce viitorul ar putea aduce pentru sine și familia sa.
În timp ce peisajul se derula prin fața ochilor, prietenul își vărsa în fața lui Phillip cupa otrăvită a inimii. Pe când mașina urca domol peste coama lină a unui deal, dintr-odată în fața celor doi prieteni se deschise panorama largă a câmpiei, care se întindea cât puteai vedea cu ochii și se topea în albăstriul depărtărilor. În văzduh, nori cumulus de dimensiuni enorme pluteau purtați de vânt, ca niște corăbii de-ale giganților, o formidabilă armada, năpustită spre mari bătălii.
Iubitor al naturii și obișnuit să remarce frumusețea peisajului, Phillip fu impresionat adânc de scena larg deschisă în fața ochilor lor.
– ”Oprește mașina pentru un minut, te rog”, se adresă el prietenului său. ”Hai să ne umplem ochii și mintea cu minunăția acestei panorame largi, care ni se oferă”.
Puțin nedumerit și evident nemulțumit de întrerupere, prietenul trase pe dreapta și opri motorul. ”Încetișor, cu delicatețe, am început atunci să remarc și să descriu prietenului meu frumusețea cerului, a formațiilor de nori și deschiderea orizontului. După un minut, am început să simt o schimbare subtilă, dar adâncă, în starea sufletească a tovarășului meu.
Treptat, îngrijorările și tensiunea erau înlocuite de o nouă și proaspătă apreciere a minunățiilor oferite de lumea din jurul lui. După câteva minute se întoarse spre mine și-mi spuse cu o voce muiată de emoție,
– ”Phillip, am trăit mulți ani pe câmpiile astea, dar niciodată n-am băgat de seamă frumusețea cerului. Pentru prima dată, în această dimineață realizez ce am pierdut. Pur și simplu nu le-am văzut așa cum le văd acum”.
”Pare o poveste de necrezut”, comentează Phillip Keller, ”dar acesta este cazul cu multe mii de oameni. Felul de viață pe care-l trăim depinde în mare măsură de felul cum vedem lumea din jurul nostru. Oscilăm între auriu și cenușiu, între relaxare și trudnicie, între tensiune și pace”.
Gelu 