”Vă dau o poruncă nouă; să vă iubiți unii pe alții”(Ioan 13:34).
Poți iubi porunca? Ți se poate porunci iubirea? Iată o situație dilematică, de rezolvat nu doar în implicațiile ei teoretice, ci și în practica credinței.
Căutând o stație de radio, o frântură de conversație mi-a atras atenția. Invitatul emisiunii se plângea că dragostea face discriminare. Nu-mi pusesem niciodată atât de tranșant problema dragostei. După oarecare considerare, a trebuit să recunosc și eu că, în adevăr, așa par să stea lucrurile cu dragostea umană. A iubi pe cineva înseamnă a exclude, ca obiect al dragostei tale, pe ceilalți oameni, cărora nu le dăruiești preferința iubirii. Desigur, poți iubi mai multe persoane în același timp, în diferite grade și cu diferite aspecte ale dragostei, dar nu-i iubești pe toți oamenii. Numai Creatorul o poate face (Ioan 3:16).
Chiar și Vechiul Testament, după cum era citat de Isus, cerea Evreilor, prin poruncă, un tip de dragoste preferențială: „Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău” (Mati 5:43). Felul de dragoste, pe care porunca o sancționa, era o dragoste discriminatoare, dar era și una inclusivă. Cu toate limitările ei, dragostea poruncită de Lege constituia un mare pas înainte, depășind net dragostea dintre păgâni, de tip reciproc, pe care tot Isus o punea în adevărata ei lumină în Matei 5:46-47. Deci, tipul de dragoste vechi-testamentală însemna lărgirea cercului de beneficiari ai ei, incluzând nu numai relația de familie (frații) și reciprocitatea (cei ce vă iubesc), ci și pe aproapele.
Termenul „aproapele” desemna pe co-național. Avem de-a face aici cu o dragoste de altă natură. Nu mai este un simplu sentiment uman, care leagă împreună pe membrii aceleiași familii, sau o afecțiune subiectivă între prieteni pe bază de afinități, ori între sexe opuse, iscată pe bază de capricii și gusturi personale. Dragostea pentru aproapele includea pe toți membrii națiunii și era menită să funcționeze ca liant național.
Isus nu se oprea, însă, la porunca vechi-testamentală, ci adăuga: „Dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri …” (Matei 5:44). Porunca de a iubi este scoasă din limitarea veche și extinsă în cercuri concentrice, până la includerea vrăjmașilor. Desigur, creștinii nu sunt vrăjmașii nimănui, dar se poate întâmpla ca ei să fie dușmăniți de alți oameni.
Conform noii porunci, avem datoria de a iubi familia, prietenii, aproapele și pe vrăjmași. Astfel, în funcție de beneficiarii ei, dragostea poate lua forme multiple, exprimându-se pe sine în funcție de categoria de oameni vizați de ea și de nevoia pe care o împlinește, putând fi pasiune, compasiune, prietenie, slujire, sacrificiu, etc. ”Capitolul 13 din 1 Corinteni este ca o prismă”, scrie Omar C. Garcia, ”Când o rază de lumină trece prin prismă, iese prin partea opusă descompusă în culorile componente ale curcubeului … La fel se întâmplă cu dragostea, când trece prin inima inspirată a apostolului Pavel – iese detaliată în elementele alcătuitoare ale ei”.
În continuare, Isus ne dezvăluie motivația și țelul acestei porunci: „ca să fiți fii ai Tatălui vostru, care este în ceruri”. Tatăl nu este părtinitor și nu discriminează. A iubi numai pe cei ce ne iubesc, într-o relație de tip tranzacție, sau numai pe membrii familiei noastre, ne retrogradează la nivelul vameșilor și al păgânilor. Atâta lucru fac și ei. Tipul de dragoste cu care-i iubim pe oameni ne califică pe noi ca fii ai lui Dumnezeu, sau ne dezminte.
Dar cum poate fi împlinită porunca de a iubi, care pune împreună doi termeni aparent antitetici? Cum putem face saltul calitativ de la dragostea pur umană, de tip afecțiune, la dragostea divină și divin poruncită? Răspunsul ni-l dă apostolul Pavel, dezvăluindu-ne faptul că „dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat”. Aflăm că Trinitatea este la lucru în acest paradox al poruncii de a iubi, lucru care vorbește cu deosebită elocvență despre importanța iubirii. Dragostea este a ”lui Dumnezeu”, ne-a fost arătată în ființa și lucrarea lui Isus și ne este dăruită prin Duhul Sfânt. În ultimă analiză, Dumnezeu iubește prin noi, dacă-L lăsăm s-o facă.
Dragostea umană, ca sentiment, nu poate fi poruncită, fiind o legătură de familie, afinitate între prieteni, o preferință, o înclinație, o chestiune de gusturi, de multe ori inspirată de împrejurări și, nu de puține ori, o atracție greu de explicat. Uneori omul nu are control asupra ei. Dragostea de tip spiritual poate fi poruncită, căci Cine o poruncește o și furnizează, turnând-o în inimi și se poate deprinde în practică, în măsura în care implicăm voința printr-un act de ascultare.
În inima celui care iubește, dragostea reușește să realizeze cel mai dificil lucru din lume – ea coboară eul de pe piedestal și-l plasează la nivelul slujirii. Donald Grey Barnhouse, un excelent ilustrator al principiilor creștine, spunea, ”Love that goes upward is worship; love that goes outward is affection; love that stoops is grace”.
Gelu 