Peter Marshall, fost capelan al Senatului american și iscusit vorbitor, își intitula una din ilustrațiile favorite “Veghetor peste Izvor”. Era vorba de un locuitor al muntelui, care trăia deasupra unui orășel austriac de pe versantul estic al Alpilor. Bătrânul fusese angajat cu mulți ani în urmă de consiliul orășenesc, ca să curățească de gunoaie pârâiașele care alimentau cu apă proaspătă pârâul ce șerpuia prin mijlocul orășelului lor. Cu credincioșie și regularitate, el patrula înălțimile muntoase, îndepărtând frunze, crengi și mâlul care periodic contaminau și blocau curgerea apei. Cu timpul, orășelul deveni o atracție populară pentru turiști și tot mai mulți oameni veneau să-și petreacă zilele de concediu printre localnici. Câteva lebede pluteau grațioase de-a lungul pârâului cu apă limpede ca cristalul, morile de apă își învârteau roțile zi și noapte, și multe ferme erau irigate în mod natural din apa pârâului, iar priveliștea, privită din piața centrală era nespus de pitorească.
Au trecut mulți ani, până în seara când consiliul municipal s-a întrunit pentru ședința semi-anuală. Revizuind bugetul, unuia din membrii consiliului îi sări în ochi suma plătită ca salariu unui necunoscut.
– “Cine-i omul ăsta? De ce-l plătim? Nimeni nu-l cunoaște și nu-l vede. N-avem nevoie de el”. Prin vot unanim salariul bătrânului fu tăiat din buget.
Vreme de câteva săptămâni nu se văzu nici o schimbare, dar pe la începutul toamnei pomii începură să-și scuture frunzele. Ici și colo, câte o creangă uscată cădea în apa pârâului, iar frunzele purtate de vânt se adunau formând mici stăvilare și apa pârâiașelor începu să băltească în locuri cu pantă mai lină. Într-o după-amiază cineva observă o nuanță de brun-gălbui în apa pârâului. După alte câteva zile, apa se făcu mai închisă la culoare. După încă o săptămână, o peliculă slinoasă acoperea apa de-a lungul malurilor și un miros neplăcut începea să se facă simțit. Lebedele au plecat, ca și cei mai mulți dintre turiști.
Consiliul municipal se întruni de urgență în sesiune specială. Cercetând situația și dându-și seama de eroarea lor, îl re-angajară imediat pe bătrânul păzitor de izvoare.
Nu ne putem hazarda să judecăm situația Bisericii lui Dumnezeu, acesta fiind privilegiul Stăpânului, dar suntem răspunzători de lucrurile care se întâmplă sub ochii noștri, în bisericile locale. În loc să emuleze creștinismul veritabil al Cuvântului revelat, multe biserici și organizații creștine maimuțăresc lumea, organizând programe și spectacole, oferind distracții, făcându-i pe oameni să se simtă bine. Nu puține biserici funcționează ca un sistem închis, consumând tot ce produc. Nu le rămâne nimic de oferit lumii, care moare în păcatele ei. Spiritul misionar lâncezește. Familia a devenit pentru unii o sală de așteptare, până la sosirea altui tren, mai promițător, mai convenabil, nerăbdători să se întâmple ceva nou în viața lor, să apară la orizont o alternativă. Iar viața personală este o luptă pentru afirmare, o competiție acerbă și o goană febrilă după fericire. Rezultatul? O conștiință confuză, o morală dezorientată și un destin irosit, jertfit cu nesăbuință pe altarul egoismului …
“Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții!”
Gelu 