Beware the Pygmalion Syndrome


Am aflat, din păcate cam târziu, că eu sunt și blocul de marmură și sculptorul. Am de cioplit statuia vieții mele viitoare, o statuie care să dureze pentru totdeauna, spre deosebire de “statuia” vieții mele prezente, care “se trece” (2 Corinteni 4:16) într-un ritm mult prea rapid.

De data asta este vorba de statuia mea interioară. Vă imaginați magnitudinea sarcinii care mi-a fost încredințată! Veșmântul exterior al blocului de marmură trebuie îndepărtat așchie cu așchie, în cursul unui proces lung și dureros, care pretinde voință, stăruință și răbdare.

O statuie fără soclu, de data asta, care nu-i menită admirației publice, nu-i expusă privirii decât prin ricoșeu, prin ce transpare în afară, prin trăsăturile interioare care se exteriorizează vrând-nevrând în comportament, o imagine discernibilă mai bine de alții decât de mine însumi. Lucrez pe bâjbâite la o statuie care va primi o altă viață, de data asta eternă, la schimbarea ștafetei între cele două.

Prima dificultate constă în faptul că va trebui să păstrez tempo-ul, ca nu cumva stratul exterior, care trebuie cioplit, să cadă înainte de isprăvirea profilului interior. Ar fi catastrofa vieții mele.

Apoi, urmează chestiunea spațialității. În interior nu există noțiunea de volum. Dimensiunile corespunzătoare înălțimii, lungimii și lățimii, am aflat cu surprindere, sunt acolo de altă natură, unii le numesc credință, nădejde și dragoste.

Uneltele la dispoziția mea sunt multiple, dar pe oricare aș folosi-o, la un moment dat, îmi cauzează suferință de un fel sau altul; marmura e dură iar uneltele cioplitoare și mai dure. Ies scântei la fiecare lovitură de daltă. Mă văd nevoit să recurg la paleativele aflate la dispoziția mea: rugăciune, disciplină și post.

Mitologia greacă l-a inventat pe Pygmalion, sculptor care s-ar fi îndrăgostit lulea de statuia dăltuită de el însuși. Întreaga idee în spatele acestui mit nu este decât o reflectare a tendinței general umane, primejdia mereu prezentă, de a ne îndrăgosti de statuia noastră interioară, la care fie că lucrăm fie o neglijăm, o primejdie subtilă și seductivă, de care puțini oameni pot scăpa. Numele ei este mândrie – numărată la loc de frunte între păcatele cardinale.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s